1. Ungurii din copilăria mea

România și Ungaria!

Am copilărit în sudul țării. Cărțile de istorie publicate în perioada comunistă puneau un accent deosebit pe latura naționalistă, pe conflictul milenar dintre noi și Ungaria, pe atrocitățile făcute de armata lui Horthy în al Doilea Război Mondial, pe zeci și sute de mărturii, documente și dovezi că Ardealul e al nostru și nu al lor.

În afară de ce citeam, tataie îmi povestea despre alte nenorociri din perioada războiului făcute de vecinii noștri. Sau despre ce pătimiseră de-a lungul secolelor frații noștri din Ardeal.

Așa am crescut. În capul meu, ungurii erau un fel de draci, însetați de sânge, care îmi chinuiau poporul și care așteptau la cotitură să ne fure „fruncea țării”.

La noi, în oraș, erau maghiari cam câți extratereștri sunt prin Videle. Nici picior.

Așa că, după ani, când am plecat într-un mare oraș să fac liceul, aveam exact această mentalitate.

Orașul cel mare cu liceul meu era tot în sud. Nici aici nu am găsit vreun István sau Árpád.

2. Prima întâlnire cu realitatea

După ce am terminat studiile liceale și urma să merg la facultate, am fost câteva zile la Costinești. Chiar în prima zi am cunoscut o domnișoară. O chema Sabrina. Avea un accent diferit de cel cu care eram obișnuit. Cu ea mai era o altă tipă, Adina. Același accent.

Am ieșit mai multe zile cu amândouă, dar de seara și până spre dimineață rămâneam cu „aia, a mea”.

În ultima zi de stat la mare, am fost la un telefon din ăla cu fise, ca să sune fetele acasă. A sunat întâi Adina, chestii normale: când ajunge trenul, unde să o aștepte ta-su. Apoi, Sabrina.

Am rămas mut. A dat-o într-o păsărească de părea că își frânge limba în gură. Nu era engleză, că mai văzusem filme la televizor. Nici rusă sau franceză, că din astea făceam la școală.

A închis telefonul și, cred că văzându-mi mutra mirată, mi-a spus, zâmbind, că este din Odorheiu Secuiesc, că bunicii, atât din partea lui tac-su, cât și a mă-sii, veniseră din Ungaria și se stabiliseră la noi. La ei în casă se vorbea și română și maghiară.

Am plecat fiecare la casele lui, cu promisiunile tinerești că, dacă ajungem „prin zonă”, să ne mai vedem.

Mă, n-avea coarne și nici piele de drac. Nu a scos o vorbă de Ardeal și nici de politica pe care o tot vedeam la televizor. Era normală. Exact ca mine. Și avea vorba identică cu prietena ei, care era româncă get-beget.

Nu puteam spune că se amestecase ADN-ul unguresc cu cel românesc, că fata îmi spusese că amândoi părinții erau proveniți din unguri puri.

3. Ardealul din facultate

Am plecat la facultate, în zona Ardealului. Accentul ăla al Sabrinei și Adinei era omniprezent. Cum puteai deosebi un ardelean de un ungur? Clar, văzusem că nu au coarne și că se pot „infiltra” neobservați printre ai noștri.

Nu mi-am mai bătut capul cu subiectul ăsta pentru că aveam alte preocupări la vârsta aia.

Apoi au apărut alte relatări cu de-ai noștri care mergeau prin Târgu Mureș sau alte orașe unde locuiau și mulți români de naționalitate maghiară și care întâmpinau refuz din partea vânzătorilor de a fi serviți dacă vorbeau românește.

Am fost, în cei patru ani de școală, în majoritatea orașelor mai mici și mai mari prin Ardeal. În afară de o singură fătucă, căreia îi cereai mere și îți aducea pere, în rest nu am pățit să fiu refuzat. Culmea este că acea vânzătoare făcea aceleași gafe și celor care vorbeau fluent ungurește.

Am terminat facultatea și am început munca în București.

4. Nouăzeci de minute de ură

Meci de fotbal pe Ghencea: România–Ungaria. Stadionul plin.

Se cânta întâi imnul țării oaspete, al Ungariei. Aș vrea să spun că ceilalți oameni din jurul meu au aplaudat cu respect.

Nu am mai auzit în viața mea același cor de huiduieli. Urlau cu toții de ziceai că au în față dușmanul de moarte al neamului românesc. Am uitat de Sabrina, de tot ce trăisem real în cei patru ani și am început să urlu și eu. Se zguduia stadionul.

A început imnul nostru. Galeria lor s-a întors cu spatele. Unii și-au dat chiar pantalonii jos. N-aveți idee ce atmosferă era pe acel stadion. Oamenii se transformaseră. De la atâta urlat și huiduit, ochii li se îngustaseră și erau roșii ca ai unui pitbull antrenat pentru lupte cu alți câini când vede o javră pe celălalt trotuar.

Suporterii unguri o dădeau în sus și în jos cu „țiganii” și încă ceva cu Ardealul, dar nu am înțeles ce, iar ai noștri:

Au mai urmat și alte zeci de scandări, mult mai dure, pe care nu are rost să le reproduc. Cine a fost măcar o dată la un meci România–Ungaria le știe. Se cânta „Treceți, batalioane române, Carpații” cu atâta năduf de ți-era mai mare dragul.

Ura plutea în aer. Nouăzeci de minute, cât a durat acel meci. Bine că am bătut.

După meci a dispărut și ura. Ura de stadion e o tâmpenie în care intri ușor, dus de val și din care te trezești imediat ce ieși pe poartă.

Am plecat spre case cu stegulețele fluturând. Mândri că suntem români.

5. Miticul

Până la hotărârea de a pleca să vizitez Budapesta au trecut zeci de ani.

În afară de anumite momente pe la meciuri, când se repeta sceneta de mai sus și alte declarații politicianiste, nimic notabil.

A venit ziua plecării în acel city-break.

Am condus până aproape de granița cu Ungaria, într-un oraș mult mediatizat în ultima perioadă, în care chiar se turnase un film de Crăciun, pe care îl văzusem cu fiu-meu cu câteva zile în urmă.

Locația era un bloculeț transformat într-un fel de minihotel, cu o mică parcare în față.

Dau să parchez pe unul dintre locurile libere și aud de la o gheretă în care era un paznic:

Nu mă cheamă în niciun fel Mitică și nici numerele mașinii nu sunt cu M sau altă inițială care să te ducă cu gândul la acel prenume.

Paznicul vorbea ca pentru el, dar să aud și eu.

Singura „greșeală” pe care o făcusem fusese să parchez pe unul dintre locurile libere, nesemnalizate că ar fi al șefului.

Se pregătea să îmi mai bage, probabil, vreun text, dar când am coborât din mașină și mi-a văzut cei doi metri bine augmentați, a tăcut.

Partea asta cu mine probabil a scos-o punând în balanță cei un metru și un pic ai lui cu încă unul în plus ai mei.

Nu era prima dată când auzeam „Mitică” spus nu ca prenume, ci ca verdict.

Chestia aia mi-a readus din amintiri un moment din facultate în care, cunoscând o tipă, am fost invitat să îi cunosc părinții.

La un moment dat, maică-sa era la bucătărie cu o altă femeie și am auzit-o cum îi spunea:

Poate conversația aia din facultate, poate mentalitatea acelui paznic sunt singulare și m-aș bucura să fie așa, însă eu niciodată, dar absolut niciodată, nu am privit pe unul din Alba, Bacău, Satu Mare sau Călărași altfel decât „de-al nostru”.

Nu am auzit vreodată pe cineva din jurul meu, din orice altă zonă posibilă în care am interacționat, să facă diferențe între nord și sud sau între est și vest.

Într-o coloană de mașini la un semafor în București sunt sute de mașini. Din toate zonele țării. Ca șoferi ne mai înjurăm unul pe altul, dar niciodată pe motive „zonale”, ci pur „șoferistice”.

Sunt zone mai bogate, altele mai sărace, unele au mare, altele au munți, unii oameni dintr-o zonă votează într-un fel, alții invers, dar suntem români cu toții.

Bă, tată, m-am născut în sud, am făcut liceul în sud, facultatea în Ardeal și lucrez și locuiesc în sud. Dar și tu, din Iași, și tu din Oradea, și tu din Constanța, sunteți români de-ai mei. Nici mai buni, nici mai răi, nici mai deștepți, nici mai proști, nici mai nobili, nici mai țărani.

6. Budapesta

Am lăsat în urmă pe tembelul ăla cu „Miticii” lui și am ajuns în Ungaria. Fără granițe. Fără stat la vamă.

În Budapesta, atât cei de la recepție, de la parcare, din magazine, de la restaurante sau de pe stradă, ziua sau la miezul nopții, când ne întorceam la hotel, s-au purtat cu noi omenește, fără pic de ranchiună sau răutate.

Peste tot vorbeam cu nevastă-mea și copilul în română. Nu a deranjat pe nimeni. În interacțiunile directe foloseam o engleză de baltă și o mai dădeam și pe românește și din mâini. Oamenii m-au înțeles și au fost chiar fair-play.

Și noi și ungurii suntem îmbrăcați aproape identic, conducem aceleași mașini, blocurile arată asemănător, avem aceleași gadgeturi, aceleași hipermagazine. Avem limbi diferite, iar unii au sarmalele și ceilalți gulașul. Or mai fi și alte deosebiri culturale, de arhitectură, dar pe stradă nu îți dai seama care-i născut în Zimnicea și care în Seghedin.

7. Ce am rămas să cred

Știu că istoria până prin ’45 e urâtă. Sunt convins că e mult adevăr în ceea ce scria în acele cărți de istorie și în ce povestea tataie. Acele lucruri s-au întâmplat și e imposibil să le uiți.

Respect memoria celor care au suferit și nu cred că avem dreptul să facem uitate acele lucruri. Dar nici nu vreau să port astăzi ura unor oameni care au trăit într-o altă vreme.

Poate or avea și ungurii povești despre noi de genul ăsta. Habar nu am.

Ce cred însă este că nu poți duce o ură la nesfârșit. Că, așa cum am fost noi primiți și tratați în Budapesta, probabil sunt și alții. Nu mă consider un caz izolat.

De asemenea, din ce povestea tipul de la recepție, a fost în București la un concert și, chiar dacă a venit cu inima strânsă, a plecat foarte mulțumit de ospitalitate. Nu cred că este un caz singular.

Cu ce am rămas după această experiență?

Cu un mic gust amar pentru „ai noștri” și cu un gând bun pentru vecini.

Bancurile cu oltenii, moldovenii și ardelenii ar fi bine să rămână simple bancuri, iar „Mitică” doar un prenume, nu o categorisire.

Și mai sper ca istoria să nu se mai repete.