Doamna învățătoare, ninja și Xena Războinica

1. Alo? Delta Force? Alo? Mama, tata?…

Un copil de vreo opt-nouă ani a fost certat într-o excursie. Dracu’ știe de ce! O fi fost obraznic, o fi fost „doamna” prea exigentă, o fi fost de vină ambrozia sau încălzirea globală. Nu știu.

Ăla mic a pus mâna pe mobil, a sunat-o pe mă-sa și pe ta-su, iar la coborârea din autocar, echipa parentală formată dintr-o ninja de buget cu creier de bibilică și consortul shaolin, mai idiot ca ea, a făcut un kyu-sho-waza și un seoi-nage cu învățătoarea, care își lua pumni și palme în muian din toate direcțiile.

Mă gândesc ca prostu’ și mă crucesc!

În povestea noastră, femeia aia nici măcar n-a dat în odrasla ălora. Doar l-a certat.

Meritat sau nu, mai mult sau mai puțin, habar n-am.

Mă, dar de aici până la cafteala lui „madam professeur”, sub ochii copiilor, e cale lungă.

Și dacă, după aia, îi mai ia poliția pe Jackie Chan & Xena Războinica și-i ține oleacă la bulău… așa e-n fotbal!

O fi oare o poveste izolată?

Când te uiți pe internet și scrii fie „profesor agresat”, fie „profesor umilit”, fie „profesor bătut”, găsești o grămadă de articole. De acum 10 ani, de acum 9, de 5 luni, de 3, de 4 zile, de…

Sunt zeci de cazuri.

Cine oare știe când a început nebunia asta? Când a început învrăjbirea asta din ce în ce mai profundă dintre părinți și profesori, dintre elevi și dascăli și când s-a ajuns în punctul în care orice conflict din școală pare că trebuie să aibă imediat un vinovat clar, o tabără bună și una de căcat?

2. Doar în cer găsești perfecțiunea

Sunt și cazuri, slavă Domnului, și în celălalt sens, când gagii sau gagici ce se intitulează educatori agresează copii, îi umilesc, îi fac proști în fața clasei sau ajung chiar la bullying, că doar n-o să ne apucăm acum să-i transformăm pe toți dascălii în sfinți doar pentru că doi tâmpiți au cotonogit o învățătoare.

Am prins, din păcate, vremurile în care profesorul avea întotdeauna dreptate, chiar și atunci când n-avea. Te lua la ciomăgeală și chelfăneală doar că așa „voiau mușchii” măriilor lor. Dacă veneai acasă și aveai proasta inspirație să te plângi, exista riscul foarte serios să afli că mă-ta și profesoara de germană erau mână în mână și fără WhatsApp sau vreun grup de părinți.

Doamne ferește să vii din vacanța de vară fără maculatoarele alea cu comentarii completate cu Eminescu, Creangă sau Moș Crăciun.

Aveam curaj să spun acasă că mi-am luat-o omorul? Mă aștepta furtunul de la mașina de spălat Albalux și, după ce termina mama cu mine, probabil că i-aș fi mulțumit „doamnei” că s-a limitat la perciuni.

Bă, nu era bine! Indicatoare în cap, rigle la labă, stat în picioare toată ora sau mai știe dracu’ ce… Era nasol.

Să nu fac pe deontologul. Nici mie nu mi-ar pica bine ca un „domn” sau o „doamnă” să-mi troznească plodul. Sau să bat din palme când aflu că a fost umilit în fața clasei pentru o chestie copilărească. Dar în niciun caz nu m-aș transforma într-un justițiar care să pună la cale o haiducie împotriva unui individ sau a unei individe care s-ar crede un mic Dumnezeu doar pentru că are catalogul sub braț.

Dacă s-ar întâmpla, m-aș duce la școală, aș întreba, aș cere explicații și, dacă e cazul, aș merge mai departe.

Dar înainte de toate astea, cu siguranță că l-aș întreba și pe copil ce dracu’ a făcut.

Aici s-a schimbat ceva în ultimii ani și parcă suntem în țara lui Papură-Vodă.

Vine „odorul” acasă și spune că l-a certat „doamna” pe nedrept, că el n-a făcut nimic, că stătea ca un sfințișor în banca lui și doar medita la binele suprem.

Iar părintele, în loc să-l ducă puțintel tărtăcuța și să mai pună niște întrebări „ajutătoare”, sare instantaneu:

Restul cuvintelor dispar ca măgaru-n ceață.

Ce a uitat „sfințișorul” să mai spună sunt niște „mici” amănunte: că tăiase, în ora de română, cu o lamă, frumusețea de păr al colegei ce stătea în banca din fața lui, că făcuse un mic „pipilică” pe sandviciul ăluia ce stătea în penultima bancă de la geam și că urcase pe școală și aruncase un motan ce avusese ghinionul să vină, în pauză, pe lângă el.

Doar voia un mic experiment, de fapt, să afle dacă pisicile zboară.

Asta nu zburase.

Iar doamna să-l certe doar pentru atâta lucru? Vorba lui „tati”: ce contează că nu l-a bătut? Ar fi putut. De ce să nu fie preventivi?

Mă, și eu am copil și, surpriză, mai face tâmpenii. Nu multe, sper eu, dar face. Mai răspunde, mai uită, mai încearcă să scape, mai spune povestea în varianta în care el iese ceva mai bine. Adică face exact ce făceam și noi, numai că noi nu aveam telefon în buzunar ca s-o sunăm pe mama din excursie sau din pauză și să cerem intervenția trupelor speciale.

Poate de aici ar trebui să începem. Să acceptăm că profesorul poate greși, dar și copilul poate greși, iar faptul că unul a greșit nu-l transformă automat pe celălalt în sfânt. Nu pare mare filozofie, dar, uitându-mă la ce se întâmplă prin școli și, mai ales, în unele medii, încep să cred că e.

Dascălii, la rândul lor, au ajuns să meargă ca pe coji de ouă.

Iar atunci când „îndrăznește” să facă doar ce ar trebui să facă, nici nu se sună de pauză și la ușă apar 4-5 părinți, doi psihologi, inspectorul școlar, un car TV și un duhovnic exorcist… să scoată dracii din ea. Profesoara care a picat în focul iadului.

Nu mai contează ce s-a întâmplat. De ce ar mai conta? Copiii trebuie să vină și să plece de la școală fericiți, netulburați, neatinși, ca niște bibelouri pe care n-ai voie nici să sufli.

Și uite așa ajung mulți profesori să-și bage picioarele în tot și toate.

Își fac ora cum și-o fac, pun note să nu supere pe nimeni și pleacă acasă.

Excursii? Să le facă mă-sa și neamul ei!

3. Mama, tata, pumnul tău va fi idealul meu

Nu cred că am ajuns aici doar pentru că părinții sunt de vină sau doar profesorii. Ideile astea cu „eu te plătesc”, „învățământ de rahat”, „profesori slab pregătiți” vs. „părinții, stăpânii noștri”, „copiii sunt proști că așa i-a făcut mă-sa și ta-su” etc. au transformat cele două categorii care ar trebui să se ajute în veritabile tabere inamice, care luptă și se apără una împotriva celeilalte.

Profu’ nu mai vede întotdeauna în părinte un om cu care ar trebui să rezolve o problemă, părintele nu mai vede întotdeauna în profesor omul căruia îi lasă copilul câteva ore pe zi, iar copilul își dă seama că cele două autorități din viața lui nu prea se mai respectă una pe alta.

Dacă mama spune acasă că profesoara e o tâmpită, iar a doua zi îi cere lui s-o respecte pe „doamna”, ce dracu’ să mai înțeleagă?

Numai că, în povestea asta imaginată cu „luptătorii dreptății juvenile”, nici măcar nu avem cine știe ce mister de rezolvat. Un copil a fost certat, și-a sunat părinții, iar părinții au venit și au făcut dreptate după manualul familiei.

Poate femeia a exagerat, poate a ridicat tonul, poate băiatul n-a făcut mare lucru. Nu știu.

Dar de la asta până la a o ține unul și a-i da celălalt cu pumnii, sub ochii unei grămezi de copii și cu alți câțiva ajunși pe jos în toată nebunia, tot rămâne o distanță pe care nu văd cum naiba o putem explica prin dragostea de părinte.

Și tare curios sunt ce a înțeles copilul de vreo opt-nouă ani din toată povestea. El a sunat acasă pentru că îl certase doamna, iar mama și tata au venit și au rezolvat problema. Nu cu directorul, nu cu o discuție, nu întrebând ce s-a întâmplat, ci cu pumnii.