Cel mai grav simptom: nu-și mai făcuse de mult niște raze

Există oameni care ajung la radiologie după ce cad pe scări, după ce îi lovește o mașină, după ce tușesc sânge, după ce își rup ceva, după ce un medic îi consultă, găsește un simptom serios și spune: „Asta trebuie investigat.”

Și există prostul.

Prostul nu cade, nu se lovește, nu tușește, nu șchioapătă, nu are febră. Prostul se trezește într-o vineri seară, când lumea normală pune berea la rece, își face bagajul pentru munte sau se ceartă în supermarket dacă mai trebuie cumpărată o caserolă de mici, și îl lovește cel mai grav simptom dintre toate:

Nu și-a mai făcut de mult niște raze.

Își luă mapa medicală din dulap, îndopată cu analize, CD-uri, ecografii, radiografii, foi medicale care nu dovediseră niciodată altceva decât faptul că omul avusese bani și timp să fie sănătos în mai multe formate.

Nevastă-sa l-a văzut și nu s-a mai obosit să pună multe întrebări. În anii de căsnicie învățase că, atunci când omul începe să-și răsfoiască investigațiile într-o seară liberă, nu mai are liniște până nu îl lasă să își facă damblaua.

A găsit pe internet o clinică de imagistică deschisă până la ora zece seara și a plecat hotărât. Nu mai avea rost să sune la cabinetele cunoscute, fiindcă acolo îl știau toți. Medicul de familie nu-i mai răspundea de 6 luni, cardiologul era permanent „plecat la un congres în străinătate” când îi vedea numărul, urologul inventase un curs care dura de aproape șase luni…

Pacientul care nu știa încă ce-l doare

La clinica de imagistică a ajuns la 21:47, cu treisprezece minute înainte de închidere și cu bucuria acelui tip de client care intră în magazin când angajații spălau deja pe jos și spune că se uită doar puțin.

Recepționista era tânără, nouă și încă suficient de curată sufletește încât să-i zâmbească.

A pus mapa pe tejghea cu greutatea unui dosar penal și i-a răspuns grav:

Radiologul mai era sus. Tocmai își pusese geaca și își strânsese lucrurile după o zi lungă în care văzuse oameni cu fracturi, suspiciuni reale, noduli, traumatisme, dureri cumplite și trimiteri medicale care justificau existența aparatului. Când telefonul intern a sunat și recepționista i-a spus că mai este un pacient fără programare, medicul a oftat ca orice om civilizat care încă nu știa ce urma.

Apoi a auzit numele.

A rămas cu mâna pe fermoarul gecii, privind în gol, de parcă cineva îi comunicase că ultimii ani din viața lui fuseseră doar pregătire pentru seara asta. Îl știa. Îi făcuse un CT abdominal cu câteva săptămâni în urmă, când omul venise „că sigur are ceva la burtă”, după ce mâncase ca ghiolbanu 12 sarmale.

Tomografia fusese normală. Normală complet, limpede, fără umbre și fără speranțe pentru cariera lui de bolnav. A doua zi, pacientul sunase să întrebe dacă o examinare făcută culcat poate rata afecțiuni care se manifestă doar când omul stă în picioare.

Medicul își aminti conversația, privi geamul închis al cabinetului și, pentru o secundă, calculă dacă săritura de la etajul întâi putea fi încadrată la accident de muncă.

— Trimite-l sus, spuse în cele din urmă, cu vocea unui om care nu mai primește pacient, ci execută sentință.

Evaluare imagistică mai completă

Prostul intră în cabinet cu mapa sub braț și cu zâmbetul larg al omului care se bucură că a găsit un specialist cunoscut. Radiologul, dimpotrivă, avu expresia unuia care, intrând într-o cameră întunecată, a apăsat întrerupătorul și a găsit acolo un urs.

În mintea prostului, lucrurile stăteau impecabil: dacă te investighezi doar când te doare, medicina este reactivă; dacă te investighezi când nu te doare nimic, ești vizionar. Nu exista pentru el niciun prag între prevenție și demență. Exista doar pacientul atent și doctorul superficial, care refuza să fotografieze preventiv tot ce avea omul în el.

Voia un RMN la cap, fiindcă, în ultima perioadă, nu-l mai duruse capul aproape deloc, iar această lipsă de durere îi ridica semne de întrebare. Voia ceva la torace, fiindcă respira „prea constant” și citise el că organismul poate compensa problemele fără ca pacientul să observe. Voia abdomen, pentru că uneori auzea bolboroseli după masă și nu i se părea corect ca doctorii să reducă totul la digestie fără să verifice dacă nu cumva digestia ascundea altceva. Voia vase, fiindcă la duș fierbinte i se vedeau venele mai tare pe mâini. Știa chiar și cuvântul „vasodilatație”, numai că, în mintea lui, faptul că știa cauza normală nu elimina posibilitatea unei vasodilatații anormale, excesive, tăcute și foarte periculoase.

Radiologul l-a ascultat la început ca un profesionist. A încercat chiar să-i explice că investigațiile imagistice se fac cu indicație clinică, pe regiuni, în funcție de simptome și de suspiciunea rezonabilă a unui medic, nu pentru că unui bărbat, vineri seara, îi vine pofta să-și vadă organele ca să doarmă mai liniștit.

Prostul a recepționat informația în felul lui.

Dacă RMN-ul nu iradiază, atunci era chiar mai bine: puteau face mai mult. Dacă CT-ul vede mai bine anumite lucruri și RMN-ul altele, însemna că ideal era să le facă pe amândouă, eventual cu contrast, ca să nu rămână nimic „în umbră”. Dacă radiologul spunea că nu există indicație, pacientul înțelegea că încă nu fusese găsit medicul suficient de ambițios ca să o caute.

— Nu vreau să mi se găsească ceva, domnule doctor, spuse el cu aerul unui om cumpătat. Vreau doar să excludem.

Radiologul simți că propoziția asta îi intră direct în artera cerebrală.

Să excludem

Pentru prost, „să excludem” era formula magică prin care putea cere orice fără să pară că își dorește boala. Nu cerea tomografie de la cap până la cur pentru că era ridicol, ci pentru că voia să excludă. Nu cerea contrast pentru o problemă pe care nu o avea, ci pentru a exclude mai clar. Nu voia să plece cu un diagnostic, Doamne ferește, voia doar să-i oblige pe ceilalți să caute unul până îl găseau sau până ajungeau ei la tratament.

Doctorul îi luă un CD din mapă și recunoscu examinarea veche.

Radiologul îl privi câteva secunde cu admirația neputincioasă cu care te uiți la un om care a construit o întreagă teorie dintr-un rahat și nu mai există nicio lopată suficient de mare să-l scoată de acolo.

Aici radiologului i-a zvâcnit ochiul.

Până atunci fusese medic. Din momentul acela începu să devină martorul unui atentat la răbdarea umană.

Omul îi spuse că uită uneori unde pune cheile și ar fi bine verificat capul. Îi explică faptul că, la vârsta lui, dacă trebuie să citească literele mici de mai departe, poate fi o modificare neurologică, nu neapărat ochiul. Îi povesti că trosnește câteodată când se întinde și că nu ar exclude o afectare de coloană, poate una care iradiază fără să doară. Menționă că, după ce mănâncă fasole, zgomotele abdominale sunt diferite față de cele de după orez, informație prezentată cu tonul unui om care descoperise ceva ce gastroenterologia ignorase rușinos de secole.

La un moment dat, avu chiar intenția să scoată telefonul.

Pacientul se arătă dezamăgit. Așa pățea mereu. Când venea pregătit și documentat, medicii se simțeau deranjați de seriozitatea lui.

Din sala alăturată se auzi un bip scurt al tomografului. Un sunet tehnic banal, dar prostul întoarse capul imediat, cu ochii aprinși.

Prostul zâmbi forțat, nefiind sigur dacă gluma ascundea vreo informație medicală pe care ar trebui s-o noteze. Totuși, reveni repede la lucrurile importante și întrebă dacă nu ar fi util un CT „cu doză redusă, doar de orientare”, urmat eventual de un RMN „mai fin”, iar, dacă apărea ceva vascular, o investigație „pe contrast” pentru clarificare.

Comandamentul de criză

Doctorul își luă telefonul și scrise pe grupul de WhatsApp al colegilor:

Răspunsurile apărură imediat.

Medicul de familie declară că, dacă este întrebat, murise în somn. Cardiologul îi spuse să nu-i pronunțe numele, fiindcă nu vrea ca pacientul să-și amintească de inimă. Urologul îl avertiză că, dacă ajunge discuția la pelvis, să îi spună că s-a sinucis. Dermatologul îi reaminti că din cauza „ăstuia” s-a internat la psihiatrie.

Pacientul, văzând că doctorul scrie, se lumină:

Încurajat, prostul scoase din mapă o foaie pe care își făcuse singur lista de investigații: creier, torace, abdomen, pelvis, coloană, vase, eventual tiroidă, fiindcă nu i se părea corect să o lase deoparte dacă tot avea un aparat în apropiere.

Asta a fost ultima lovitură.

Radiologul nu mai oftă, nu se mai frecă la ochi, nu mai încercă să explice. Se ridică lent, cu fața calmă a omului care depășise nervii și intrase într-o zonă de pace periculoasă.

Omul își strânse buzele, profund jignit.

Respira prea constant

A încercat pentru ultima dată să negocieze măcar o radiografie toracică, pe motiv că toracele este „o zonă centrală” și ar reprezenta un punct de plecare rezonabil. Doctorul îl întrebă de ce torace, iar el răspunse că respiră normal, dar prea constant, ceea ce putea reprezenta un mecanism compensator.

Radiologul rămase câteva secunde în tăcere, apoi deschise larg ușa cabinetului.

Prostul își adună foile, CD-urile și bilețelele cu parenchimul lui nedreptățit, declarând că va depune plângere și că sistemul medical e de căcat. În prag, înainte să plece, mai întrebă, strict orientativ, dacă pentru un RMN complet ar trebui venit nemâncat.

Doctorul îi răspunse fără să clipească:

— Pentru un RMN complet trebuie să veniți fără dumneavoastră. Altfel nu se poate.

Coborî supărat și ieși în stradă cu sentimentul că, încă o dată, fusese abandonat de niște medici comozi, incapabili să vadă dincolo de aparenta lui sănătate.

Pe trotuar, după nervii din cabinet, își simți inima bătând ceva mai repede. Își puse două degete la gât, numără câteva secunde, repetă, apoi își scoase telefonul.

Sus, radiologul își puse geaca, își strânse cheile și încercă să plece înainte ca seara să-i mai aducă vreo surpriză. Telefonul vibră exact când ajunse la ușă.

Pe grupul de WhatsApp scrisese cardiologul de gardă:

Radiologul citi mesajul, se uită spre aparatul de RMN și rămase nemișcat câteva secunde.

Apoi răspunse:

„Nu. Nu-l cunosc.”

Tomograful scoase un bip scurt din sala goală.

Probabil verificare tehnică.

Sau poate aparatul tocmai aflase că prostul plecase la cardiologie și mulțumea, în limba lui, că în seara aceea scăpase întreg.