Rahatul din gura lumii

Nu există loc în lumea asta sau în ailaltă în care să scapi de căcatul ăla pe care îl auzi încă din leagăn: gura lumii.

Ai 2 luni și te bocești că nu găsești țâța lui mă-ta:

— Hai, Gigele, taci cu mama, că ne-aude lumea!

La 3 ani, te duci la creșă și mai faci în pampers:

— Fă, mă, Iulică, la oliță, ca ăilalți copii, că ce-o să zică lumea?

Când te duci la școală și te mai altoiește profu’ cu vreun 4:

— Pune mâna pe carte, c-o s-ajungi de râsul lumii!

Nu te-ai măritat până la 25 de ani, deja e mă-ta mare în depresie:

— Mă, mamaie, lasă prostiile și intră și tu în rândul lumii!

Aș putea continua așa la nesfârșit. Ideea este că, de când te fată mă-ta și până dai ortu’ popii, și chiar și după, există acest rahat: gura lumii.

Ea te aude, te vede, râde de tine sau așteaptă să intri în rândul ei.

De copil tot aud: lumea-n sus, lumea-n jos.

Ce meserie ar trebui să-mi aleg, cum să fie nevastă-mea, cum să-mi cresc copilul, cum să-mi îngrop părinții, ce să spun, ce să nu spun și toate, absolut toate, „să fii și tu, maică, ca… lumea”.

Bă, știți ceva? Duceți-vă dracu’ cu sfaturile voastre cu tot.

Dacă nu spuneți de lume, o băgați p-aia cu „că așa se face”, „că așa-i normal” sau „că așa trebuie”.

Ce „așa se face”?

Unde pizda mă-tii scrie ce trebuie să fac eu când mă doare? Sau când mă simt bine? Când plâng? Când râd?

Îmi tot spui toate bazaconiile astea cu „că așa trebuie”, deși habar n-ai de ce dracu’ ar trebui să fac eu ce spui tu că trebuie.

Ai, mă, „lume”, un manual pentru mine?

Ce știi tu despre viața mea? Despre cine sunt sau ce îmi doresc?

Îți răspund eu: sunt unul căruia a început să-i pese din ce în ce mai puțin de tine.

Când te iei după gura lumii, ajungi, dracului, de tot râsul… sau plânsul.

Și nu glumesc!

Am tot fost la nunți, botezuri și înmormântări. Uneori pentru că mi-am dorit, alteori — și aici îmi fac autocritica — pentru „că trebuia”.

Sute de porumbei albi zburând în înaltul cerului, mii de petale de trandafiri, două-trei formații de muzică la un singur eveniment, patru perechi de ursitoare la un botez, locații la dracu-n praznic, dar musai celebre, „oaspeți-surpriză” de la „Românii au talent” sau din altă emisiune din asta…

Mă, dacă unii dintre cei care au organizat așa ceva ar fi fost dintre ăia bogați, cărora le curg paralele doar clipind din ochi, aș înțelege. Poate unii erau.

Dar alții, până mai ieri, se împrumutau cu „100 până la salariu”.

La ce-ți trebuiau, Maricele, 300 de porumbei albi să se cace în capul invitaților la biserică atunci când ieșea fie-ta cu rochița albă și verighetă?

Să vadă lumea că, în sfârșit, ai „dat-o”?

Ce-ți trebuiau, Lucico, 4 × 4 ursitoare la fiu-tu la botez? Că doar nu e mașină de teren.

Voiai să faci o medie între ce îi „ghiceau” alea plodului și apoi să determini facultatea la care să-l înscrii când o avea 18 ani?

În afară de faptul că m-ai plictisit de moarte, mi-a fost milă de fetele alea care nădușeau în straiele de ghicitoare.

M-a durut sufletul să-l văd și pe un tembel pe care-l știu, „fostul” uneia care se mărita, venind la nunta ăleia cu o mașină de lux închiriată, de i-au ghiorțăit apoi mațele de foame o lună.

Să-i vadă lumea!

Mă, oameni buni, doar vă căsătoriți sau vă botezați copiii! Nu trebuie să le faceți procesiune de canonizare! Nu devine Georgică vreun Sfânt Ilie și nici Adinuța vreo Cuvioasă Paraschiva.

Bebelușul ăla suge din biberon și trage un pârț chiar când dă drumul tac-su la vreo 1.500 de baloane spre cer, iar miresica lui nea Nae nu sare în sus de bucurie că nașu’ mare a „tras” artificii de 2.000 de euro. Doar se bălăngăne de pe un picior pe altul, că a făcut bătături de la atâta stat în picioare.

Nu suntem în codru și e normal să înțelegem că nu putem face orice și oricând doar pentru că așa ni s-a sculat nouă.

Majoritatea oamenilor își văd de treaba lor. Trecem unii pe lângă alții, uneori suntem amabili, alteori indiferenți unii cu ceilalți.

Iar când îi scoatem din ecuație pe cei mulți, rămân „comentatorii”, cei pe care îi fute grija de toți, mai puțin de ei.

Mă, cercopitecule, vezi-ți dracu’ de reumatism și de viața ta.

Te-am întrebat eu ce trebuie sau ce nu trebuie?

Ești cumva mama, tata, nevastă-mea, fiu-meu sau frate-meu?

Și hai să fiu sincer cu tine. Sunt oameni de care îmi pasă. Alți oameni cu care conviețuiesc civilizat și dezinteresat. Și apoi sunteți voi, tu și alți câțiva ca tine! Mai mulți sau mai puțini, că doar nu am făcut recensământul tâmpiților.

Câțiva floci în ploaie, nefutuți de pe vremea lui Ceaușescu sau a pandemiei — ca să fiu generos —, care n-au ce face decât să mă frece la cap cu ce trebuie, ce nu trebuie și ce e bine pentru mine.

Bă, dacă ai mei îmi spun că am făcut vreo tâmpenie, mă opresc și îi ascult. Pe ei și pe cei câțiva prieteni adevărați pe care cred că îi am. Nu-i bag în pizda mă-sii doar pentru că nu-mi place ce aud.

Îmi pasă de ei și lor le pasă de mine.

Mă cunosc, știu ce-am făcut bine și ce-am făcut prost, m-au văzut și când eram cu chiloții cârpiți în fund, și când aveam ce să pun pe masă.

Dar tu?

Tu, care mă vezi de două ori pe an, la o nuntă și la o înmormântare?

Tu, care știi despre mine cât ai aflat din trei vorbe spuse de altul sau ce ți s-a părut că am zis acum 10 ani, la vreo cumetrie?

Tu, care nu m-ai sunat niciodată să mă întrebi dacă sunt bine, dar știi precis că sunt fie un ciudat nesimțit, fie un cretin patologic?

De ce dracu’ ar trebui să-mi pierd timpul ascultându-ți bazaconiile?

Tu nu vrei să înțelegi ceva. Vrei doar să ai ce povesti mai departe, ca să-ți umpli viața plină de căcat.

Mă mănânci de cur indiferent ce fac sau nu fac, că așa e felul tău.

Orice explicație aș avea pentru aberațiile pe care le scoți pe cioc, pentru tine nu contează. Nici n-o să ieși bine pe ușă, că o să suni un alt bou al „lumii” tale să-i spui ce al dracu’, ce prost sau ce nemernic sunt.

Sincer, mă interesează părerea unora ca matale la fel de mult cât mă preocupă producția de dude din Turkmenistan.

Și aici e partea care mă distrează cel mai tare:

Prostule, m-ai făcut chiriaș în mintea ta și nici măcar nu-ți plătesc chirie.

Tu te culci cu mine în cap, te trezești cu mine în cap, vorbești despre mine la telefon, mă „analizezi” la cafea cu un alt dobitoc și te întrebi ce-am mai făcut.

Eu, în schimb, uit de tine la cinci minute după ce ai plecat.

Poate asta e, până la urmă, toată șmecheria cu „gura lumii”: unii indivizi vorbesc al dracu’ de mult despre oameni care se gândesc foarte puțin la ei.

Iar dacă, înainte s-o mierlesc, vii și-mi spui să mă duc pe lumea ailaltă cu un zâmbet în bot, că așa „ar fi frumos”, și să „adorm” cu ochii închiși, ca să nu se sperie lumea când m-o vedea, uite-așa, de-al dracu’, o să te iau cu mine.

Doar că sper că acolo, la „ușa” de sus, tu s-o iei în stânga și eu în dreapta…