Croasante cu sarmale pentru vremuri mai normale

Fane ești doar la mă-ta acasă

Discuția închipuită de mai sus nu are nicio legătură cu scandalul merdenelelor și croasanților. Niciuna.

Am tot scris despre ipocrizie, gustul de odinioară, ce comandăm la restaurante ca să părem altfel decât suntem sau cum ne comportăm ca lorzii în bătătura lui tataie.

Dar poate suntem unii atât de snobi și la urechi. Ne intră mai greu pe stânga și ne iese alergând pe ailaltă.

Așa că m-am gândit să mai spun câteva cuvinte, ca sarea-n bucate.

Ce țăran am fost!

Cred că unii își mai amintesc meniul clasic, de pe vremuri, de la nunți: roșia aia umplută cu vinete, ardeiul gras plin de brânză ce era frecată cu unt (sau margarină, nu știu… dar era bună), câteva felii de salam de vară, icrele puse pe o felie de lămâie, câteva felii de cașcaval, câteva de brânză de oaie, vreo două fire de ceapă verde, neapărat șunca presată, care era rulată și avea la mijloc salată boeuf și câteva măsline.

Băgai înainte vreo 2-3 țuici sănătoase, de prună, făcute la cazan, iar primul fel îl mâncai până la ultima măslină.

Beai un șpriț ca să-ți priască și ieșeai la hore.

Mai treceai pe la masă să mai bagi câteva șprițuri și, când ajungeai mai să-ți dai sufletul la sârbe, venea peștele. O bucată zdravănă de crap de Dunăre, oleacă de mujdei, puțină mămăliguță… rămâneau doar oasele pe farfurie.

Iar un șpriț, iar la dans. După pește, era mai întâi muzică mai lentă, de ieșeau și ăia bătrânii. Mai un „Hai vino iar în gara noastră mică”, mai un „Mare albastră” sau „Te-aștept să vii” (aia cu fotoliul din odaie). Apoi se trecea pe muzică italiană, o Macarena, iar hore și sârbe și musai o brașoveancă.

Între timp se fura mireasa. Veneau „hoții” la microfon, negociau cu mirele și nașul, iar când era adusă mireasa înapoi, urmau sarmalele.

Nunta fără sarmale e ca bărbatul fără… bărbăție sau ca Pro TV fără „Românii au talent”.

Dacă nevastă-ta se săturase la pește, băgai și sarmalele ei. Dacă mai intra, te mai uitai în jur și, cu puțin noroc, mai găseai vreo 2-3 la vreuna ce o apucase slăbitul la nunta aia.

După sarmale urma „muzica de ascultare”. Aia în care băga lăutarul cu mireasa care pleacă în „casă străină” sau cu soacra care așteaptă pe tânăra nevastă cum aștepta zmeul pe Făt-Frumos să-l mănânce.

Pe la 3 dimineața, venea friptura. O ceafă și o bucată de pui, făcute pe grătar, 1-2 mici, muștar și murături.

Jumătate din invitați erau sătui. Băgau discret bucățile de carne în șervețele, să le ducă la „câine”.

Tortul miresei, puțină înghețată și, spre dimineață, plecai ghiftuit acasă.

Și scăpai și de gătit când te sculai, că haleai din friptura ce o luaseși pentru javră.

Cam așa era odată.

Bă, ce țăran eram!

Nu era nimeni să ne învețe ce înseamnă cu adevărat gustul autentic!

Nunta ce îmi face foame

Acum s-au dus dracului toate alea de mai sus.

La aperitiv, într-un păhărel ai un fel de sos alb cu aspect de muci (cum l-am văzut, mi-a trecut prin cap ceva de-mi venea să vomit), în care e un crevete. Apoi, pe un bețișor, trei boabe de strugure cu niște bucățele de feta, pe alt bețișor o bucățică de somon, pe o bucățică de pâine cam cât unghia de la degetul mare, un fel de amestecătură cu nume de nu poți să-l pronunți. Neapărat un ou de prepeliță cu baby spanac și, pe altă scobitoare, o feliuță de prosciutto cu un grăunte de pepene galben.

Vii la nuntă mort de foame și, după aperitiv, ești mai înfometat decât ai venit.

Măcar e bine că nu mai e țuica aia de-ți făcea și mai rău foame. Îți aduc trei cuburi de gheață spoite nițel cu un whisky de „18 ani”. Ca să simți aroma… nu să te-mbeți ca porcu’.

Felul doi e și mai tare. Crevete tiger cu sparanghel și risotto. Dacă la aperitiv ai mai mestecat din boabele alea de struguri, aici guști puțin orez. La sparanghel și molusca aia mustăcioasă le zic pas.

La șpriț e mai cu dichis. Înainte aveai sticla sau cana cu vin pe masă, alături de apa minerală. Acum ai ospătarul în spatele tău. Bă, mie îmi e rușine să-l tot trimit să-mi mai aducă câte un pahar cu vin după fiecare chiflă pe care o mănânc goală.

La friptură, s-au dus dracu’ ceafa de porc, pulpa de pui și micii. O bucată de vită făcută la cuptor, cu o denumire de te crucești, musai cu cartofiori dauphinoise, legume brunoise și încă ceva cu „-ise” la sfârșit. Plus o pensulă de gem de măceșe dată la mișto pe farfurie.

O feliuță de tort și go home.

Unde dracu’ au fost sarmalele mele?

Ține loc de sarmale înghețata aia „natur”, făcută pe loc de un tip ce dă din mâini de zici că e Bruce Lee? Sau pișcoturile de la „candy bar”?

Ajung acasă și mănânc niște pâine cu unt și cu gem de caise de-mi merge la suflet.

Cam așa e acum.

Ce țăran am rămas!

Bă, ce țăran am rămas!

Și chestia cu nunțile era doar o mică parte din proletarismul meu.

Abia aștept vara să ronțăi un porumb copt, din ăla de-al nostru, cu boabe mai zdravene și fără gust de zahăr pudră.

Sau să fiarbă nevastă-mea o oală cu știuleți. Să-i mănânci așa fierbinți, încât să simți că îți ard buzele și cerul gurii.

Sunetul ăla când bagi cuțitul în lubeniță și crapă de coaptă ce e îmi ajunge până anul următor.

Nu știu câți mai țin minte gogoșile alea rotunde, mari, ce se făceau odată și încă se mai fac prin anumite piețe. Era o cuvă mare, cu ulei încins, lua doamna aia bucata de cocă și o întindea, apoi scotea gogoșile cu un fel de andrea mai lungă și te întreba dacă vrei cu zahăr sau nu.

Mirosul ăla e demențial.

Și, nu în ultimul rând, merdenelele…

S-a tot scris despre ele în ultimele zile, așa că nu vreau să deranjez vreun elitist de elitist (pentru cine nu înțelege, e opusul de la un băiat de băiat) ce ar putea citi acest articol. Cu toate că mă îndoiesc că o astfel de specie și-ar arunca ochii pe un asemenea blog. E greu să-și dea jos căștile de la urechi în timp ce ascultă un jazz de avangardă sau vreun compozitor minimalist și are în mâini un volum princeps al lui Proust, pentru a intra în lumea mujicilor.

Îmi las copilul să guste orice, chiar dacă eu nu sunt consumator al unor feluri de mâncare. E alegerea lui ce va reprezenta pentru el ceea ce înseamnă pentru mine piftia, caltaboșul sau pâinea caldă de țară.

Din fericire, el nu a prins vremurile când margarina era singurul produs pe care îl găseam sau mi-l permiteam. Și am mâncat, la greu, pâine cu margarină și cu sare.

Și nu mi-e rușine de asta!

Cum nu trebuie să-mi cer scuze niciunui snob că îmi plac sarmalele, porumbul copt, ceafa la grătar și micii.

Iar faza aia scoasă tot de unii din „high level society”, cu faptul că nu noi am inventat acele mâncăruri… i-aș invita să le guste în așa-zisa lor țară de proveniență. Și să compare gustul.

Iar în final, aș vrea, pentru prima dată, să fac referire la actuala dispută merdenele vs. croasant.

Am mâncat și croasante, de mai multe feluri și în mai multe locuri din lumea asta. Sunt bune.

Mă, dar de-ar fi să aleg între o merdenea fierbinte și un croasant din untul cel mai fin, al dracu’ să fie de n-aș mânca merdeneaua și cu ochii.

Sunt optimist văzând reacțiile și din media, și din toate celelalte colțuri ale societății.

Acum parcă ar juca Real Madrid și ACS Viitorul Vidra.

Chiar dacă ăia de la Real sunt îmbrăcați complet în alb și halesc la colțul străzii merdenele, iar ăia de la Vidra vin pe teren cu tricouri poleite cu aur și ghete de 1.000 de euro bucata și sunt serviți de un valet cu un croasant pufos.

Așa e-n fotbal!

Uneori și-n viață.

Și-mi vine în cap o chestie prostească pe care o învățasem în copilărie, aia cu „pitpalac într-un copac”. Știți cu siguranță cum se termină:

Coana Mița Biciclista a căzut și…