Al cui ești?

Mă uit la foaia aia cu rubrici punctate. Nu e femeia de la ghișeu de vină. Așa e legea. Trebuie menționate ocupația și adresa părinților.

Aș vrea să scriu „cartierul liniștii din NV Raiului”, iar la ocupație să pun „veghează asupra noastră și a nepotului lor”.

Dar m-ar crede funcționara nebun și n-am chef să mă trezesc cu dungă roșie pe buletin.

Am ajuns cel mai bătrân din familie. Nasol. Chiar dacă diferența dintre mine și nevastă-mea e de câteva luni, iar față de frate-meu de un an și un pic, eu sunt „ăla mai mare”.

Familia, până la urmă, e femeia cu care împarți patul și viața de zi cu zi, cel care îți spune „tata” și ăla cu care, înainte să tragi primul plânset pe lumea asta, ai trăit în același „cuptor de fabricare”. Restul sunt rude. Mai mult sau mai puțin dragi. Naturale sau prin alianță.

În filmele americane vezi cum se reunesc familiile cu 15-20 de inși, bradul sub care sunt o grămadă de cadouri, curcanul de 30 de kile care îi așteaptă pe masă, cum se iubesc și se strâng în brațe și totul se încheie cu un cadru din afara casei, cu fulgi de zăpadă și colinde.

Și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.

Închid Netflixul cu melancolie. Am încă în cap acordurile acelui „Jingle Bells” de la sfârșitul filmului. Ies pe balcon să fumez o țigară și mă împiedic de pachetele pregătite pentru pomenirea de 3 luni a mamei.

Tare filmul ăla. Cam siropos. Puțină intrigă, cu o ceartă între cumnate, dar care s-a terminat cu dragoste și înțelegere. Iar bunicii priveau, cu lacrimi în ochi, întreg familionul fericit.

Scapăr bricheta și realizez că nu am apucat să merg să iau ce trebuie pentru parastasul de șase luni al lui socru-meu.

A fost un an greu. Viața mergea din inerție, dar aveam, și eu, și nevastă-mea, ce să completăm în acele „documente”. Ea, din fericire, mai are o rubrică peste care nu trage linie.

O fi la ăștia, peste ocean, altfel?

Ce-i drept, nu am văzut în niciun film cum face vreuna colivă și dă scoverci de pomană prin piață.

Unii îmi zic că, dacă voi continua să fumez, nu o să rămân prea mult timp „boșorogul familiei”. Tata nu fuma și își cântărea boabele de mazăre din ciorbă. Nu a apucat să numere până la 60. Tataie băga, la greu, tot ce este trecut la „așa nu” de către specialiștii în nutriție: grăsimi, pâine, prăjeli, plus vreo cisternă zdravănă de țuică, de toate felurile. A trăit „doar” 93 de ani și probabil o ducea spre 100 dacă nu era cu COVID-ul. Vârsta medie de viață prin neamul meu e atât de tâmpită, încât nu am repere clar definite.

Ai naibii americani cu curcanul lor cu tot! Noi punem pe masă mai mult piftie, sarmale și pomana porcului.

Asta o fi secretul familiilor alea mari și happy? Curcanul?

Mă pufnește râsul să mi-i închipui pe John și Mary fugărind godacul prin noroiul fermei lor din Texas. Sau pârlindu-l cu paie și punând de-o jumără la micul dejun.

Dracu știe! Clar este că în toate acele sute spre mii de filme există doi bunici sănătoși, câțiva copii super realizați și o droaie de nepoți cuminți și drăgălași.

La ei, în hârtii, la rubrica „familie”, fiecare poate completa vreo două ceasuri. La mine, deasupra nu e nimic și mai jos, trei rubrici micuțe.

Dacă aș fi fost un credincios, din ăla adevărat, aș fi scris la mama și tata: „Dumnezeu”. Cum doar îmi doresc să fiu, pot scrie, eventual: „Sper că Dumnezeu”.

Nu știu dacă doamna de la ghișeu are valențe clericale. Dar ce naiba aș putea să scriu?

Că sunt, teoretic, primul peste care urmează să se tragă acea linie?

Dar să fiu optimist. Sper ca, până în ziua aia, să evolueze viața atât de mult, încât, la rubrica „soțul”, „tata” sau „fratele” de pe formular, ai mei să poată scrie, fără a fi crezuți nebuni, la rubrica domiciliului meu: „în noi”.

Iar de-or simți cum un colț de hârtie se ridică ușor, voi fi acolo, lângă ei.