Despărțire, despărțire, nu credeam că dau de tine

Am oprit la un semafor lângă o Dacie, din aia Papuc. Cred că la origine fusese roșie. Acum era un fel de portocaliu spre căcăniu. Putea să fie Jaguar sau Audi, că n-am nimic cu Daciile vechi, dar culoarea aia atrăgea atenția și unui chior.

Am lăsat geamul jos s-o văd mai bine. La volan era un tip de vreo 35-40 de ani care bătea cu palma în bord, în timp ce asculta o melodie. Fredona de mama focului, cu o frenezie de invidiat, o manea, probabil, de pe „vremea noastră”. Nu sunt sigur de asta, dar ritmul e ăla cunoscut de prin anii ’90. Nu contează. Ideea e că mi-au rămas în cap, de la „melomanul” ăla, niște versuri: „Despărțire, despărțire, nu credeam că dau de tine, mi-ai adus lacrimi amare, mi-ai băgat în suflet jale”. Sau ceva de genul.

De-aș reține la fel de simplu și verbele neregulate la engleză! 😕 Dar asta e altă poveste.

Când aud de despărțire, gândul îmi fuge la oameni pe care îi am lângă mine sau pe care i-am avut și care au înțeles, pe pielea lor, ce înseamnă, cu adevărat, acest cuvânt.

Despărțire…

Aproape fiecare dintre noi a iubit, măcar o dată în viață. Ideal ar fi fost ca și „obiectul iubirii” noastre să fi știut asta. 😜 Dacă nu, am fi pătimit ca sărmanul Bănică, ce îi lăsa flori în bancă Oanei Sîrbu și domnița credea că i le pune olimpicul la mate.

Ne-am ținut de mână, ne-am pupat prin parcuri, uneori am mers și mai departe… sau nu, iar după un timp ne-am îndrăgostit din nou… de altcineva. Sau am vrut altceva. Noi sau ele.

Nici momentele astea nu sunt ușoare. Uneori sunt câteva lacrimi, alteori suferi mai mult și, poate, în anumite clipe, peste ani, te întrebi cum ar fi fost dacă…

Dar nu despre aceste relații vreau să vorbesc azi. Ci despre acele căsnicii care au durat ani de zile, care au însemnat: primărie, jurămintele din fața popii, socrii și cuscrii, rate comune pentru casă ori mașină și poate și un copil sau mai mulți.

1. Îți mai aduci aminte de acele timpuri?

Începutul a fost frumos.

Dacă până să-ți pui pirostriile în cap, mă-ta se cam uita chiorâș când rămâneai peste noapte la ea, acum e prima care te freacă la cap „să-i faci un nepoțel”. Ea ți-a cumpărat ditamai patul în dormitor. Nu mai e nevoie să vă mai „chinuiți” prin cine știe ce cotlon sau dracu’ mai știe pe unde.

Pasiune la greu! Când și cât vreți. Cu lumina stinsă sau aprinsă, dimineața sau noaptea, pe patul mă-tii sau pe masa din bucătărie. Treaba voastră. Până și vecinii pe care îi deranjați cu fel de fel de zgomote vă zâmbesc complice în lift. Au fost și ei tineri.

După ceva timp, pasiunea asta a început să intre în rutină. Și… mai răruț, că-i mai drăguț!

Prima ei friptură la cuptor. 👅 Totuși, n-ai ajuns la urgențe. În vreo patru zile ți-au trecut stomacul și greața. De unde era să știe că nu se pun chiar din toate pliculețele alea de condimente în tavă? Sau că nu trebuia să scoată carnea din frigider și să o „uite” pe balcon de joi până sâmbătă, în mijlocul lui iulie?

Tot ea ți-a dat pastile să-ți revii. Că unele erau de inimă sau de coloană… n-ai murit!

Ai uitat de mirosul ăla și de gustul sălciu din gură de cum a venit lângă tine în furoul ăla roșu adus de nașă-ta.

Nu a ajuns niciodată Jamila. Dar măcar nu mai trebuia să mănânci gogoși în piață înainte să ajungi acasă, la cină.

Parcă prima mașină v-ați luat-o din Vitan, un Opel, din ăla mic. Aproape în fiecare weekend plecați pe undeva. Nu în străinătățuri, că n-aveați bani de d-astea. Dar erați curioși. Voiați să creați împreună amintiri.

Peste patru sau cinci ani, cu ce ați mai strâns, cu ce v-au mai dat ai voștri, ați parcat în fața blocului un Mercedes, exact cum vă doreați. Nu-mi aduc aminte să fi plecat de mai mult de câteva ori cu ea din oraș. Oare vă umpluserăți de amintiri?

Înțeleg că vă mai certați, din când în când, la început, când nu prea aveați salarii mari. Toți oamenii cred că fac asta. Dar apoi, când chiar stăteați bine cu banii, ce te deranja că și-a luat o pereche de pantofi? Sau pe ea că îți luai un vin mai bun la restaurant?

Îmi aduc aminte de privirea voastră când ați venit cu Paul de la maternitate. Iubire, liniște, împlinire, mândrie. Botezul ăla a fost frumos, la fel cum erați voi trei împreună.

Cât a trecut de atunci? Parcă băiatul trece în clasa a cincea…

2. Poți să vii martor la divorț?

De ce dracu’ mă întrebi așa ceva? Mi-ai sunat la ușă după ani de zile. Fiecare s-a luat cu viața și ne mai auzeam de onomastici, Crăciun sau Paște. Tu ți-ai făcut lumea ta în jurul celui mic, la fel și eu. Și, dintr-odată, îmi pui întrebarea asta?

Te-am lăsat să te descarci.

Nevastă-ta se transformase din prințesa din povești în zgripțuroaică. N-ai scos-o din proastă, grasă, curvă, nebună. Mamă denaturată. Miere cu ai ei, fiere cu ai tăi. Că-ți cheltuie banii pe toate drăciile. Că în pat e ca o vacă frigidă. Că…

Mă uitam la tine stupefiat. Am încercat să te liniștesc. Te ambalai din ce în ce mai tare.

Nu te-am văzut vreodată să bei în halul ăsta. Și nici cu atâta ură.

Ai plecat pe trei cărări.

A doua zi a venit ea. La fel de nervoasă ca și tine. Voia același lucru ca și tine. Martor.

Nu știa cum a putut trăi cu un asemenea nenorocit. Blestemată să fie ziua în care te-a cunoscut. Ești un cretin violent, un bețiv și un tată pe care nu-l interesează copilul lui. Urli ca nebunul de dimineața până seara. Duci toți banii lu’ mă-ta. Ești un impotent și arăți ca un hipopotam chel și gras.

A fumat o jumătate de pachet de țigări într-o oră. Ochii îi erau injectați și tremura toată de nervi.

Nu am putut să adorm toată noaptea. Am venit lângă băiețelul meu și l-am luat în brațe. În cealaltă parte a patului era nevastă-mea. L-am strâns amândoi în brațe și am stat așa minute în șir. M-am gândit la Paul. E doar puțin mai mare…

Dimineața, am căutat în agenda telefonului numerele mamei tale și ale mamei ei. Am vorbit aproape o oră cu fiecare dintre ele. Chiar și cu tatăl ei.

Am înțeles că nu erați la prima ceartă. Că, în urmă cu șase luni, vecinii au chemat poliția. Copilul plânge în fiecare zi.

Părinții ei dau vina pe tine. Ai tăi, pe ea.

3. După ani și ani…

Nu am fost martorul nimănui. Ce să spun acolo, cu mâna pe Biblie? Că vă știu cum vă iubeați, cum vă doreați și cum vă înțelegeați odată? De unde să știu eu ce dracu’ s-a întâmplat cu voi de ați ajuns să vă urâți?

Nu mai vorbim, nici măcar de sărbători. Ne mai întâlnim, din când în când, la ziua vreunui prieten comun. Uneori doar cu tine, alteori cu ea.

Mă pufnește râsul și plânsul când te văd, om trecut de patruzeci și ceva de ani, îmbrăcat ca un adolescent în călduri. Îți plesnește cămașa aia slim pe burtă și ți se vede părul des de pe picioare prin tăieturile de la blugi. Din câte mai aud, ești la a nu știu câta încercare de „a-ți reface viața”.

Nici pe ea anii nu au iertat-o. Am văzut-o doar o singură dată, la braț cu unul ceva mai „copt”. Fumează la fel de mult, s-a mai îngrășat și s-a operat la un șold. Merge puțin șchiopătat.

Pe „ăla mic” îl tot văd prin parc. E ditamai vlăjganul și s-a înhăitat cu unii care își fac veacul prin baruri și cluburi. La început îl salutam. Nu mi-a răspuns vreodată. Sau poate nu mă mai ține minte.