Rambo cu burtică și reclamație la poliție

Se tot spune că, prin natura lor, bărbații sunt vânători.

Așa scriu ăia deștepți prin cărți, dar e de ajuns să te uiți în jur și constați că zicerea asta e, în cel mai delicat mod spus cu putință, o glumă proastă.

Unii sunt mai epilați și mai pensați ca domnișoarele, alții cu privire senină, o cheliuță veselă și o burtică respectabilă — genul ăla de vânător din Bugs Bunny —, alții împingând nădușiți la cărucioarele cu bebeluși, urmați de doamna care butonează la telefon ca și cum el nici n-ar exista, alții sunt vegetarieni și le vezi oasele prin piele de parcă ar fi ieșit dintr-un videoclip cu zombie, alții…

Mă, nu zic că nu sunt și din ăia gen Rambo sau Bruce Lee, dar uitați-vă acum în jur și faceți o statistică cinstită: câți sunt genul „vânătorului” și câți genul tipului care ar face imediat o reclamație la poliție dacă vreun vecin ar ridica vocea la el sau i-ar parca prost în față.

În sinea lor însă, fiecare se crede un amestec de Alain Delon cu Casanova și Chuck Norris.

Toți.

Fără excepție.

Inclusiv ăla care plânge la filme și are o pisică pe nume Suflețel.

Soacre, rate și intratul în rândul lumii

Pentru majoritatea dintre noi, natura umană, prin nevoia de perpetuare a speciei și scăderea treptată a pretențiilor domnișoarelor, ne face să „intrăm în rândul lumii”.

Noroc cu viitoarele soacre, ce ne dau o mână de ajutor, băgând gargaunii în capul fetelor că, dacă „nu ne iau nici anul ăsta, rămân dracu’ nemăritate și râd babele de ele”.

Urmează acel „Da” mai cu juma’ de gură, mai cu ochii la mă-sa, o rată babană la un apartament de două camere, 1-2 copii, pe la 35 de ani fie mutăm familionul la trei camere, fie la o casă mai spre periferie și lucrurile intră în acea sacră banalitate pe care o numim viață.

Trecem de 40-45 de ani și ne apropiem vertiginos de momentul în care ajungem ca ăia pe care, acum mulți ani în urmă, îi numeam, delicat, tataie.

Tataie, dar cu pretenții de Alain Delon

Pe la vârsta asta, cu mici excepții, părul, dacă îl mai ai, e grizonat, mai mult alb, cu câteva smocuri negre care rezistă eroic, burtica e burtă în toată regula.

Unii rămân uscățivi și arată ca ăla din filmele de Crăciun la care vin fantomele să îi arate ce rahat s-a ales de viața lui.

După ce cari două sacoșe de la Kaufland abia îți mai tragi sufletul, te doare spatele, te dor bătăturile, te doare șoldul, genunchiul, ceafa și dracu’ mai știe ce.

N-am auzit de vreunul să nu-l doară chiar nimic.

Dacă zice că nu îl doare nimic, minte.

Doamnele noastre s-au mai pârguit și ele, dar parcă natura e mai generoasă cu ele la vârsta asta.

Mai o operație, alifii de toate neamurile și soiurile, de zici că în casă e depozit de la Bebe Tei, manichiuristele și pedichiuristele le sunt unii dintre cei mai importanți oameni din viață — ferească Ăl de Sus să te pui în calea unei doamne care are o programare la unghii, că îți ia capul fără să clipească.

Gonesc la domiciliu sau la salonul specialistei mai dihai decât o făcea Ayrton Senna spre linia de finish cu bolidul de 1000 CP.

Și hai să fim sinceri: pe la vârsta asta, cu pantof cu toc cui și o rochie mai mulată, majoritatea pot fi incluse în celebra categorie MILF, din alea ce încă pun pe bigudiuri imaginația vreunui adolescent care tocmai a închis Fortnite-ul și Roblox-ul și a deschis alt tip de browser.

Vânătoarea începe la Selgros

În marea majoritate a cazurilor, viața socială a unei zile de sâmbătă după-amiază ne conduce spre asocierea cu rudele, prietenii sau amicii la „un chef”, o onomastică sau un „hai să ne mai vedem și noi că nu ne-am văzut de trei săptămâni”.

Ne întâlnim ba la unul, ba la altul, la un șpriț, o cafea și invariabil la „un grătar”.

Vânătorii din noi țintesc niște casolete de mici de la Selgros — chiar sunt ok —, niște aripi de zburătoare în țiplă, niște scăricică de porc, cârnăciori picanți sau pastramă de oaie.

Nu avem ranițele à la Winnetou în care băga carnea de mistreț, dar avem pungi frigorifice în care ne punem „vânatul”, plătim la casă și le cărăm cu mare grijă la mașină, pe rând, să nu facem naiba vreo întindere la spinare, că după aia suntem terminați trei zile.

Vine ora, pupăturile de rigoare, fiecare mai aduce câte ceva, „bă, dar sunteți neschimbați” — de câte ori ne-am văzut, chiar nu e o minciună completă.

Când îmbătrânești în turmă, degradarea e mai greu de observat.

E ca și cu propria ta mașină — tu n-o vezi ruginind, vecinul care n-a văzut-o de doi ani face ochii mari.

Doamnele se pun frumos pe taclale, la o cafea și un Campari, bem și noi o tărie — dacă n-avem pălincă sau țuică de prună merge și un whisky —, și apoi, bărbații, în șir indian, plecăm solemn să facem „grătarul”.

De regulă, locul grătarului e la o oarecare distanță de masa fetelor, ceea ce e convenabil pentru ambele tabere.

Noi auzim doar hohotele și vocile mai stridente.

Ele aud doar înjurăturile când se face fumul prea mare.

Halal vânători

Mai bem o cinzeacă — unii care acasă sunt puși la regim strict bagă chiar două, rapid, ca să nu se vadă — și punem lemnele, pastilele de aprindere, flacoane peste flacoane cu fel de fel de aprinzătoare.

Halal vânători.

Până și un copil de patru ani ar putea aprinde focul ăla cu ochii închiși.

Izbucnește flacăra, mai dăm pe gât o dușcă, mai o glumă, mai un fum în față, mai un pas înapoi.

Organizatorul grătarului își cheamă doamna de vreo 20 de ori — ba cu carnea, ba cu sarea, ba cu castroanele, ba cu ce își mai aduce aminte pe loc, că face săraca femeie kilometri între masa lor și grătarul nostru.

Mințile ni se încălzesc serios de la cât am tot „gustat” din butelca cu tărie și începe unul:

— Bă, să mor eu că mă simt mai bine ca la 20 de ani. Casa — casă, masa — masă, la muncă nu mă omor, că am ajuns șef, de bani nu mă plâng, iar cu chestia ailaltă… rup, tată!

Departamentul „rup, tată”

Toți știm care e „chestia ailaltă”.

De pe la 14-15 ani, „vânătorii” au ca prioritate absolută mersul la femei.

Că de cele mai multe ori vin cu tolba goală nu strică în niciun fel relația dintre cele două centre de comandă ale bărbatului.

Rareori gândim cu amândouă în același timp și asta e o constantă a speciei, nu un defect personal.

— Și nu iau prostii de îți crapă inima, continuă amicul. Vine nevastă-mea seara lângă mine și… iese cu scântei!

— În fiecare seară, mă?

— Aproape. Dar nu că nu pot eu, e și ea obosită, știți voi cum e cu femeile.

Ne uităm unii la alții.

Mai învârte unul în mici, mai pune altul o țuiculiță, ălalalt mai tușește a pagubă.

O scenă ultrarealistă cu 5-6 indivizi, luați puțin în freză, unii grăsuți spre grași, alții cu chelie în plină expansiune teritorială, cu păr alb mai mult decât negru, cu buzunarele pline de Panadol, Hermozon, Fastum Gel și Hepatoprotect, vorbind despre un subiect care la 25 de ani era simplu ca respiratul, dar la 50 e ceva mai complicat, ca să fiu gentleman cu mine și cu generația mea.

— Dar ce, la voi nu e la fel? Că mă uit la toate fetele noastre și văd că sunt zâmbet și miere.

Sincer, fetele râdeau și glumeau, mai de la Campari, mai de la o vișinată, mai de bucurie că s-au întâlnit și că au scăpat câteva ore de noi.

Tancuri germane cu amortizoarele duse

— La mine, să o spun pe aia dreaptă, răspunde un alt prieten. Nu chiar în fiecare seară, dar la două-trei e beton. Mai intens, mai pasional, chiar că ai zis bine, că nu mai e prostește ca la 20 de ani, când terminai în două minute și adormeai.

Al treilea ce dracu’ să zică și el?!

Mai modest, cam o dată, uneori de două ori pe săptămână… dar la fel… fără probleme, tanc german.

Ochii se întorc și către tine, imediat bagi și tu același text: de două-trei ori pe săptămână, fără probleme, deh, ca bărbatul.

— Normal, continuă și ultimul, că unde nu-i bărbat în casă, nu-i mămăligă pe masă!

Și la ăsta lucrurile erau fier-beton, garantat.

Țuica, fumul de la grătar și prietenia ce ne lega de ani buni funcționează ideal pentru a nu începe să facem unii mișto de alții cu calitățile extraordinare de virilitate păstrate intacte de la 20 de ani la o jumătate de secol.

Până la urmă, ce doare să spui și să mai auzi o minciunică?

Costică, armăsarul cu Dicarbocalm

— Dă, bă, și mie un mic! Abia aștept să ajung acasă, că e ăla mic — de fapt, ăla mic are vreo 21 de ani — la prietenă și toată casa e a noastră. Și pe masă, și pe pat, și pe fotoliu, și pe balcon dacă poftim, și în fiecare zi, tată, în fiecare zi.

De la masă se aude vocea nevesti-sii:

— Costică, te rog, puiuț — halal puiuț de 120 de kile, și alea cântărite cu un singur picior pe cântar —, hai să-ți iei Dicarbocalmul și Furazolidonul, că iar te ia burta. Chiar nu mai am chef să te aud toată noaptea la baie.

Și întorcându-se către fete:

— O să-i mut patul direct la baie, că și-așa stă acolo mai mult decât în dormitor. Și costă mai puțin la încălzire.

Intervenția doamnei ne-a adus un zâmbet pe buze pe care l-am ascuns imediat sub fumul grătarului.

Nevestele erau puțin mai realiste cu performanțele noastre.

Se știau de 10-20 de ani, vorbeau între ele și cam știam unul de altul mai multe detalii decât poate ar fi trebuit: nu doar despre problemele de burtă ale lui Costică, dar și de spinarea lui Sergiu — dacă ridica mai mult de două kilograme rămânea lat trei zile —, și de tratamentul la psiholog al lui Marinică — nevastă-sa credea că „blocajul” lui e de natură mentală și nu de la sutele de baterii de Fetească Albă ce îi stingeau orice urmă de chef —, și despre alte detalii pe care, dacă le-ar ști unii din jur, ne-ar privi cu un fel de condescendență spre milă.

— Ce știe ea? Acum face pe interesanta. Dar dacă ați vedea…

Și mai mușcă o dată cu ciudă din mic, iritat că îi cam stricase nevasta imaginea de star porno.

Am absoluta convingere că niciunul dintre noi nu avea vreo dorință să vadă așa ceva.

— Ai dreptate, bă, Costică. O fi făcut și ea o glumă…

Mici arși, carne crudă și tratamente de seară

În sfârșit, terminăm grătarul.

Unele părți din carnea aia prea arsă, altele nu prea intraseră în contact cu focul, dar la câtă cărnăraie era, ne săturam noi cumva.

Doamnele pun masa, scotocesc prin genți, fiecare ne luăm tratamentul ba de diabet, ba de gută, ba de stomac — săracul Costică —, ba de spondiloză și încă vreo 6-7 boli de se termină în „-oză” sau au legătură cu tensiunea ori coloana.

Costică, încă cu onoarea nereparată, nu prea are chef de mâncare — la câți mici înfulecase la „botul calului”, îl înțeleg.

Nevastă-sa vine lângă el, îl pupă ușor pe tâmplele albite și, cu un zâmbet șăgalnic, îi șoptește la ureche, dar să auzim și noi:

— Pune mâna și papă, puiuț, că la noapte am planuri mari cu tine, armăsarul lui mama.

Fața prietenului nostru se luminează dintr-odată.

Îi vine inima la loc, dă să continue legenda începută la grătar, dar doamna lui îi zâmbește discret, așa că Costică ia o pulpă de pui și mănâncă în liniște.

Ne despărțim cu aceleași pupături ca la venire.

Costică rămâne puțin în urmă.

Așteaptă să se îndepărteze puțin nevastă-sa și, când nu îl mai putea auzi, se întoarce către noi, cu jumătate de voce și cu ochii după madam a lui:

— Să vezi ce-i fac când ajung acasă…