Dacă tot ai dat banii pe un hotel mai acătării, musai să fie cu spa.

La mă-ta acasă scăpai de toxine când transpirai băgând bulumacii la vie sau la cules de porumb. Energiile ți-erau deblocate de joarda lu’ tac-tu, iar detoxifierea venea la pachet cu apa pe care o beai la capul rândului, din sticla aia ținută la umbră, lângă sapa plină de pământ.

Între timp am evoluat și e normal să fie așa. Nu zic să ne întoarcem la porumb, la bătături în palmă și la duș făcut cu ligheanul. Omul are voie să se răsfețe, să stea la hotel bun, să intre în saună, să-și pună halat pufos și să creadă, măcar două zile, că viața nu-l aleargă cu parul prin curte.

De curând am probat și eu acest sentiment interesant. După ce am fost într-o locație de aproape zece ori în patru ani, timp în care nici nu știam că are o grămadă de saune pe la etajul 1, convins de nevastă și de copil, mi-am inaugurat experiența în acest subtil concept: spa.

Un tricou, slip, papuci și, traversând holurile alea lungi și întortocheate, de m-am rătăcit de câteva ori, am ajuns în zona de saune. Ai mei intraseră deja, cât bântuisem eu în căutarea saunelor. Am văzut pe stânga o ușă și am intrat.

Abur fierbinte, dar fierbinte rău, un fel de lavițe de piatră în lateral, câteva furtune și, la mijloc, o ditamai masă de piatră, din alea de vezi doar la morgă. Dacă ai ghinionul să te fi prins oleacă soarele peste zi, simți că parcă ți-ar lua foc pielea. La început simți că nu ai aer, totul în jur e abur. Te pui și tu pe un colț, unde găsești liber, pui picior peste picior și…

Nici nu știu cum să zic: stai, meditezi, aștepți, te reculegi… Mintea ta nu înțelege de ce te-ai dus acolo: nu îți place căldura, iar aici e mama căldurii. Să stai fără să faci nimic nu e felul tău. Înțeleg, de ți-ar da cineva bani sau vreun premiu pentru chinul ăla… dar te-ai dus voluntar, pe banii tăi.

Lângă mine, înghesuindu-mă bine, două tipe cam la 120–140 de kile fiecare. Nici eu nu sunt un efeb, dar astea două mă făceau să mă simt uman.

Individa aia probabil rasese tot raionul de coaste de porc și înghițise pe nemestecate torturile de cheesecake, de le căutau bieții copii cu lacrimile în ochi.

Avea un accent de engleză cam cum am eu de hindusă veche.

Ea, rochița?

Din trei prelate de mașină abia îi puteai face un mini.

Până sâmbătă să slăbească alea? Nici dacă le zideai cu aburul dat la maximum până în sâmbăta din anul galactic 3011 nu dădeau alea ceva jos. Eventual o mânca una pe ailaltă.

Mă dau mai într-o parte, că se tot întindeau să prindă, ale dracului, cât mai mult abur. Măi, oameni buni, cât de tâmpită să fii să intri la saună machiată și boită toată pe față? I se scursese pe mutra balenei toată drăcovenia aia de pe față, iar de la cap și până la sutien părea o pictură grotească a răului absolut.

Cașalotul avea și ăsta o mutră de putea concura în visele tale doar cu filmele cu naziști care te urmăreau să-ți scoată dinții.

Să mor dacă am văzut în viața mea două apariții mai hotărâte să sperie aburul. Până și tușa Gherghina, aia de ziceau oamenii, când eram copii, să n-o vadă gravidele că scot copilul pe loc, părea zână pe lângă astea.

Mă uitam la ele, încercam să îmi mut privirea și, de plictiseală, apuc unul dintre furtunele alea. La cap avea un fel de trăgaci ca la pistol și o sârmuliță. M-a pus dracu’ și am apăsat.

Țineam degetul apăsat, furtunul se mișca precum un șarpe, iar un jet puternic de apă rece a început să stropească peste tot. Bă, săreau indivizii și individele alea de zici că dădeam cu tămâie la exorcizare. Am scăpat furtunul din mână, dar se prinsese trăgaciul ăla de sârmă, cam cum e la PECO când pui benzină. Sărea furtunul în toate părțile și ne stropea pe toți cu apă rece. Pentru mine a fost ca o binecuvântare. Ăilalți, unii țipau, alții săreau ca apucații. Profitând de deruta generală, am ieșit din saună.

Următoarea ușă.

O sală cu câteva șezlonguri, fără aburi și nici prea caldă. Intru, mă pun și eu pe un șezlong din ăla și aștept să se întâmple ceva: aburi, apă, tăciuni… Nimic!

Lângă mine, întinse, cu niște prosoape în cap, alte două doamne. Nu erau „categoria grea”, astea păreau stilate.

După vreo două-trei minute de… nimic, o întreb pe aia din stânga mea:

Bă, se uită la mine de parcă aș fi întrebat-o când a avut ultima dată menstruație.

Astea le aveau cu engleza.

Dau din cap de parcă înțelesesem ceva, mă uit în jur și, în partea dreaptă a noastră, era un perete din bucăți de sare. Dar nu ieșea nimic din ele, nici măcar așa, un mic abur de pripas. Practic, stăteai într-o cameră salină și… nu știu… ceva se făcea și acolo.

Se deschide ușa și intră o doamnă, cam tot de vârsta lor.

Aia cu „my dear” iese afară să aducă de băut.

Nu am mai stat să se întoarcă aia cu șampania.