Când eram de vârsta lui fiu-meu, nu exista termenul city-break. Pe vremea aia, la sfârșit de săptămână, că nu se spunea weekend, mergeai la mă-ta mare să culegi corcodușe, prune sau mai știe ce îi trecea lui tac-tu prin cap să te mai pună să culegi.

După ce m-am însurat, îmi petreceam weekendurile pe acasă: ba la ai mei, ba la soacră-mea, ba mai dădeam o fugă pe la Eforie sau pe la Sinaia. Nu prea era atunci cu Booking: te urcai în Dacie, ajungeai la mare vineri pe la prânz, te uitai după ăia cu cartoanele în mână sau care fluturau cheile, semn că aveau camere libere, și aia era.

O hamsie pe plajă, câteva beri, de fapt mai mult apă cu miros de bere, gogoși, porumb fiert, la prânz la împinge-tava și seara schimbai porumbul fiert cu ăla copt și împinge-tava cu altă locație, tot cu împinge-tava.

Cu timpul am evoluat. Marea noastră a fost înlocuită cu aia de la bulgari, iar hamsiile, gogoșile, porumbul și împinge-tava cu all inclusive. Nu mai caut cartoane scrise cu carioca: „Avem camere libere”. Îmi fac rezervare pe Booking sau la vreo agenție. Deh, mare domn!

Și aici nu mă refer la concediul ăla mare, de o săptămână, ci la weekendurile mai lungi cu o zi sau două de Paști, Rusalii, Sfânta Marie, vacanța din octombrie a copiilor etc.

Așa că, în 30 de ani, am trecut de la culesul de corcodușe la Mamaia, de la Mamaia la Eforie și de la Eforie la bulgari, la all inclusive. De aici până la city-break-ul clasic a mai fost un pas.

Stai liniștit seara acasă. Îți pui un șpriț și începi să butonezi telefonul. Intri pe Wizz Air. Te duci la „Găsiți cele mai bune zboruri”. Oamenii sunt de treabă și scriu „cele mai bune”, când, în realitate, sunt „cele mai ieftine”.

„Cele mai ieftine” au ca parte bună, bineînțeles, costul transportului. Un drum dus-întors, de exemplu București-Veneția, costă mai puțin decât celebra rată de la Autogara Filaret sau Militari până la mă-ta la țară.

Partea mai puțin bună este că nu pleci când vrei tu, adică de vineri până duminică, ci te pliezi pe ofertă: de miercuri până vineri, de marți până joi și așa mai departe.

De asemenea, orele zborurilor „mai ieftine” presupun ceva de genul: te trezești pe la 3 dimineața sau ajungi „dincolo” pe la 11 noaptea. La întoarcere, de obicei, e valabilă varianta cu trezitul pe la 2-3 dimineața.

Dar arta cere sacrificii. Una e să dai pe un bilet 19-20 de euro și alta e să dai 200-300 de euro.

Rezolvi cu drumul. Urmează să intri pe Booking să cauți cazare. În centru te rupe, mai ales că îți trebuie apartament, nu o simplă cameră. Te mai uiți pe Google, mai vorbești cu ChatGPT și o rezolvi și pe asta. Mai la periferie sau, cum ar fi în cazul Veneției, undeva în zona metropolitană. Și pe Booking mai găsești oferte, dar în niciun caz ca „pomana” peste care ai dat la transport.

Acum, că ne-am mai civilizat și noi, nu mai pleci cu sacoșa de la Kaufland sau Lidl după tine la aeroport și nici cu trei trolere burdușite. Fiecare cu rucsacul lui, cu ochii cârpiți de somn, că ce dracu’, e 3.30 dimineața, lași mașina pe undeva pe la parcările alea de lângă aeroport și te duci la plecări.

Acum, fie că ești mai econom, fie că ești mai atent când faci rezervarea la transport, nu bifezi bagaje suplimentare, asigurări, nu îți alegi locuri, iar check-inul îl faci cu o zi înainte de plecare. Copilul, având sub 14 ani, obligatoriu stă cu tine, iar nevastă-ta are locul în capul celălalt al avionului. Două-trei ore nu muriți unul de dorul altuia, mai ales că tot drumul cam moțăiți.

Prețurile în aeroport sunt alea care sunt: o merdenea costă cât un sac de făină, iar o apă plată cât o sticlă de Recaș. Dar, deh, ești în aeroport, nu la Văscăienii de Jos.

Prin duty free belești ochii, prețurile sunt și alea cum sunt, îți mănânci merdeneaua, dacă ai noroc să găsești un loc liber te pui pe scaun, dacă nu, bântui până se face îmbarcarea.

Nu ești gherțoi să te bagi în față la îmbarcat în autobuze, iar când ajungi la locul tău, deja spațiile de depozitare sunt pline. Pui rucsacul sub scaunul din față și te așezi pe scăunelul ăla. De ce dracu’ nu le-or fi făcut mai mari?

Cum Dumnezeu te-a făcut aproape de doi metri și ai la purtător o burtică făloasă, ăla care are ghinionul să aibă locul lângă tine se albește de cum te vede. Dacă ai norocul să ai locul la mijloc, se albesc și ăla din dreapta, și ăla din stânga. Fără să vrei, le iei cam 30% din spațiul lor, pentru care au plătit probabil de zece ori cât tine biletul.

Nici nu mă mai supăr când apar pe internet fel de fel de postări cu oameni nefericiți care trec prin ce trec amărâții ăia care stau lângă unii ca mine: „grașii să plătească mai mult”, „ăia peste 1,90 m să plătească dublu”, „ce vină am eu?”.

Nu ai nicio vină. Ești doar ghinionist.

Faci abstracție de veninul din ochii ăstora, te uiți la tanti aia care dă din mâini și îți spune ce să faci dacă se prăbușește avionul, te mai foiești puțin, vecinii încearcă să își mențină spațiul, dar cedează în cele din urmă în favoarea ta și uite-așa ajungi la destinație.

Nu ai cum să uiți privirile ălora de lângă tine în momentul în care coboară din avion; de la cât au fost de înghesuiți, săracii, merg cam câș și bolborosesc în limba lor o grămadă de „binecuvântări” la adresa ta.

În aeroport, până te dezmeticești și afli cum ajungi afară, îți ia vreo jumătate de oră. Nu ai cum să te cazezi, că tu ai ajuns la 7 dimineața și cazarea e de la 15.

Așa că… treci la vizitare.

Toți cu care am vorbit încep cu „am făcut 25.000 de pași” sau ceva de genul. Ideea este că în prima zi e musai să ajungi în centru. Faci poze la toate statuile, fântânile, bisericile și ce dracu’ îți mai iese în cale. În București, cu toate că stai la 10 minute de Casa Poporului și catedrala aia mare, nu ai făcut o poză, nu ai intrat o dată, nu te-ai sinchisit să afli mare lucru, dar aici pozezi și cădelnițele, și clopotele, și lumânările. Ai trecut de sute de ori pe lângă Muzeul Național de Istorie și nici măcar nu ai aruncat o privire, dar aici dai zeci și sute de euro să intri în toate care îți ies în cale.

Treci prin Herăstrău ca bezmeticul ca să ajungi la Berăria H să vezi pe Fata Morgana sau pe naiba mai știe cine și nu faci o poză la statuile sau aleile din parc, dar aici prinzi în cadru orice se poate prinde.

La prânz te oprești să mănânci ceva „tradițional” de la ei. Dacă mergi în Italia, musai să fie pizza sau paste. Faci poze din toate unghiurile la farfurie, mănânci de zici că ți-au dat ăia prescură sfințită. O suni pe mă-ta și îi povestești că „asta da pizza, nu ca la noi”.

Să mori tu?

E plin Bucureștiul de Il Calcio, Trattoria și altele asemănătoare. Dacă iau o pizza făcută la ăia și una la restaurantele noastre și nu îți spun care e și de unde, ai trei încercări să îți dai seama cât de prost ești. Au aceleași cuptoare, aceleași ingrediente, aceleași macaroane.

Dacă mergi în Viena, obligatoriu să îți iei un șnițel din „ăla” și, dacă ești cretin de tot, poate găsești un restaurant chiar lângă Catedrala Sfântul Ștefan, ca să dai pe o bucățică de carne cam cât pe o jumătate de porc. O fi bun, nu zic, dar fii sincer cu tine și compară cu ce îți face nevastă-ta acasă sau ce mănânci la vreo bodegă de cartier din București.

La fel și la vin; dai pe un pahar 20 de euro, plescăi ca un bou, îi faci două poze și îi trimiți lui Mărinică de la Plopeni mesaj: „asta da vin!”. Mă, îți dau un pahar de Jidvei la 19 lei sticla și unul cu vin de Porto de la mama lui și mă îndoiesc că știi care e unul și care e altul. Or fi și oameni care știu și care au acest apetit și această cultură, dar nu noi, ceilalți 98%, care ne zbenguim prin Europa la low cost.

Ai mâncat de prânz, mai bagi câteva mii de pași, câteva biserici, parcuri și poate vreun muzeu. Dar la muzee e cu bani și mai bine faci câteva poze în fața lui, ca să spui că ai fost și acolo. Cine știe că nu ai intrat înăuntru? Ai poze în față la Schönbrunn? Ce contează că nu ai pus mâna pe perna prințesei Sisi? Până la urmă și ea s-a plimbat prin curte, pe unde te plimbi și tu acum.

Pe seară ajungi să te cazezi, îți faci un duș, îți îngrijește puțin nevastă-ta bătăturile și cobori să mănânci ceva. Aceleași prețuri enorme, foame nu prea îți e, că te dor șalele, spinarea și labele, dar ai punctat mai mult de jumătate din ce ți-ai propus să vizitezi.

A doua zi, mic dejun, mult mai sărăcăcios decât avem noi la Cheile Grădiștei sau la Pucioasa, și, șchiopătând ușor, pleci iar la vizitat. Iei vreo 10-15 magneți, să ai ce da colegilor la muncă și rudelor, mai un palat, mai o insuliță, mai… ce dracu’ mai găsești.

Te bate soarele în cap de simți că îți fierb creierii. Acasă, dacă te-ar fi scos cineva 10 minute în căldura asta, l-ai fi dat dracu’ și pe el, și pe neamul lui. Dar aici mergi ca un martir și faci poze la tot pasul. Transpiri și gâfâi ca un porc, iPhone-ul tău începe să îți dea mesaje dacă te simți bine și că ar fi cazul să faci o pauză. Mijloacele de transport sunt arhipline de alți vizitatori ca tine.

Pauză de masă. Altă mâncare „fantastică, nu ca la noi”, o înghețată, mai iei cinci magneți, bei apă de n-ai băut atâta în ultimele șase luni și iar 20.000 de pași. Cine mai e ca tine?

Ajungi spre seară la hotel, găsești un hipermarket în zonă, cumperi niște chestii pe care oricum le găsești și pe la noi, ajungi în cameră, alte bătături, faci bagajele și la 3 te scoli, că ai avion la 7.

Alți nevinovați lângă tine în avion, care te privesc cu mârâială în suflet, mai moțăi puțin și ajungi acasă.

Te oprești la piață: două kile de roșii d-alea noastre, un pepene roșu de Dăbuleni, îți iei la pachet o ciorbă de burtă, o varză călită cu cârnați, două gogoși cum făcea mamaie odată, pâine caldă și toate costă cât a costat un cornet de înghețată, dar din aia șmecheră „de-a lor”.

Ajungi în casa ta, bei o țuică, mănânci ca omul, bei un șpriț și tragi un pui de somn, că ești sătul să te scoli doar la 3-4 dimineața și să mergi 20.000 de pași pe zi.

Seara te uiți pe poze. Sunt chiar mișto.

Să văd mâine ce oferte mai au ăia de la avioane pentru august sau începutul lui septembrie, până începe ăsta mic școala!