01 Vara în care părinții au început să se certe despre orice

Dacă am urmărit bine discuțiile dintre părinți din vara lui 2026, există câteva subiecte care revin aproape zilnic. Unele ajung în presă, altele explodează pe grupurile de Facebook, dar toate au un lucru în comun: împart părinții în tabere și nasc dezbateri care, de multe ori, se termină înainte ca cineva să mai încerce să-l înțeleagă pe celălalt.

Cele mai discutate teme mi se par a fi:

1. Admiterea la liceu din 2027 și noul sistem de concurs;
2. Religia în școală și locul ei în educație;
3. Educația pentru sănătate și disputa privind educația sexuală;
4. Meditațiile și costurile tot mai mari suportate de părinți;
5. Transferurile între școli și inechitățile pe care le creează;
6. Evaluarea elevilor și diferențele dintre notele din timpul anilor de studiu și rezultatele la examene;
7. Violența și bullying-ul din școli;
8. Repartizarea computerizată și criteriile de admitere;
9. Alegerea liceului, devenită o adevărată strategie pentru multe familii;
10. Diferențele dintre școli, tot mai vizibile în rezultatele elevilor.

Fiecare dintre aceste teme ar putea umple un articol. Unele chiar o carte. Eu mă voi opri astăzi doar asupra uneia dintre ele: educația pentru sănătate.

În ultimele zile am citit aproape tot ce am găsit despre acest subiect. Articole din presa generalistă, publicații medicale, opinii ale profesorilor, medicilor și reprezentanților Bisericii, dar și sute de comentarii scrise de părinți. Unele foarte bine argumentate, altele pline de teamă, revoltă sau nervi.

La final am rămas cu o concluzie pe care, sincer, nu mă așteptam să o trag.

Poate că nu copiii au cea mai mare nevoie de educație pentru sănătate.

02 Când un singur cuvânt înghite toată programa

Problema este că, atunci când auzim expresia „educație pentru sănătate”, o parte dintre noi se gândesc imediat la sex, homosexuali, persoane transgender și alte subiecte asemănătoare. Din acel moment, restul programei dispare. Apoi ne plângem că boții și algoritmii reacționează doar la cuvinte-cheie. Uneori, nici noi nu suntem foarte diferiți.

Nu mai contează că aceeași disciplină vorbește despre alimentație, somn, igienă, sănătate mintală, prevenirea dependențelor, consumul de alcool și droguri, obezitate infantilă, primul ajutor sau folosirea responsabilă a tehnologiei. În mintea multora rămân doar câteva teme legate de sexualitate, iar întreaga materie este judecată exclusiv prin prisma lor.

Da, aceste teme există și n-ar avea rost să pretindem contrariul. Programa include, în anumite clase și adaptat vârstei copiilor, informații despre dezvoltarea corpului, bolile cu transmitere sexuală sau contracepție, însă disciplina nu începe și nu se termină aici și, în niciun caz, simplul fapt că un copil participă la astfel de ore nu îl transformă într-un depravat, într-un „din ăla” sau într-o „din aia”.

03 Câți dintre noi au citit programa?

Aici mi-am pus o întrebare simplă: câți dintre noi au citit efectiv programa înainte să se pronunțe?

Bănuiesc că foarte puțini.

Programa este publică și poate fi găsită în câteva minute, însă este mult mai ușor să preluăm o postare de pe Facebook, un videoclip de pe TikTok sau o discuție de la poarta școlii și să construim o opinie pornind de acolo. Din informații incomplete se nasc aproape întotdeauna cele mai mari temeri.

Îi înțeleg pe părinții care au rezerve. Ani la rând, discuția despre educația sexuală s-a purtat mai ales prin sloganuri și acuzații, nu prin explicații clare. Atunci când oamenii nu primesc toate informațiile, completează golurile cu propriile frici. Este un mecanism cât se poate de omenesc.

04 Două tabere care vor, de fapt, același lucru

Citind toate aceste articole și comentarii, am observat ceva interesant.

Atât cei care susțin introducerea disciplinei, cât și cei care o resping spun, în esență, același lucru: că vor să-și protejeze copiii.

Diferența nu este scopul.

Diferența este metoda.

Unii cred că protecția vine prin informare.

Alții cred că vine prin limitarea informației.

Numai că informația nu dispare atunci când o scoți din școală. Ea se mută pe internet, în filme pornografice, în clipurile influencerilor sau în explicațiile colegului de treisprezece ani care este convins că știe totul doar pentru că a văzut câteva videoclipuri pe TikTok.

05 Întrebările care chiar contează

Am citit comentarii în care unii cereau ca disciplina să fie obligatorie și altele în care se spunea că nici măcar acordul părinților nu ar mai trebui cerut. Dar cele mai interesante mi s-au părut comentariile părinților care nu respingeau materia, ci puneau câteva întrebări absolut firești.

Ce se predă exact?

La ce vârstă?

Cine predă?

Mi se pare că acestea sunt întrebările care ar trebui să stea în centrul dezbaterii, pentru că ele nu blochează introducerea disciplinei, ci cer transparență.

Am citit și povestea unui profesor care relata că la liceul unde predă au venit medici să le vorbească elevilor despre igienă, prevenție și bolile cu transmitere sexuală. Participarea era opțională, iar o parte dintre părinți nu și-au dat acordul. Câteva luni mai târziu, una dintre elevele care nu participaseră la acea întâlnire a rămas însărcinată și a abandonat școala.

Nu știu dacă acea oră i-ar fi schimbat destinul și nici nu cred că poate demonstra cineva acest lucru. Dar sunt convins că informația corectă, explicată de oameni pregătiți, nu poate face rău, iar dacă nu o oferim noi, o va oferi altcineva, fără să avem vreo garanție că este corectă.

06 Poate că și noi avem nevoie de o materie

În toată această dezbatere, cred că uităm ceva esențial. Școala nu poate înlocui familia, dar nici familia nu ar trebui să lase școala să ducă singură o responsabilitate atât de mare.

Noi, părinții, vorbim surprinzător de puțin despre sănătate cu propriii copii. Îi întrebăm ce note au luat, dacă și-au făcut temele și dacă au învățat pentru test, însă mult mai rar îi întrebăm dacă dorm suficient, dacă sunt stresați, dacă sunt victime ale bullying-ului, dacă vapează colegii lor sau dacă au întrebări despre propriul corp.

Nu cred că se întâmplă pentru că nu ne pasă, ci pentru că mulți dintre noi nu știm cum să începem astfel de conversații, ne este teamă să nu spunem ceva greșit sau continuăm să credem că este prea devreme, deși internetul, bullying-ul, prima țigară electronică sau primul film pornografic nu așteaptă momentul pe care îl considerăm noi potrivit.

Poate că, înainte să ne certăm dacă această disciplină ar trebui sau nu să existe, ar fi mai util să ne întrebăm cât de pregătiți suntem noi. Știm suficient despre dependența de ecrane, despre vaping, despre anxietatea adolescenților și despre felul în care poți vorbi cu propriul copil fără să-l faci să se închidă în el?

Dacă răspunsul sincer este „nu prea”, atunci poate că și noi avem de învățat.

Dacă mâine ar apărea un curs pentru adulți, m-aș înscrie fără să stau pe gânduri și l-aș numi simplu „Cum să fii părinte într-o lume pe care nici tu nu o mai înțelegi pe deplin”, nu pentru că mi-aș dori să-mi schimb valorile, ci pentru că aș vrea să-mi cresc copilul într-o lume care se schimbă mai repede decât generația mea reușește să țină pasul cu ea.

În loc de încheiere

Dincolo de toate certurile din comentarii, cred că majoritatea părinților își doresc același lucru: ca fiul sau fiica lor să nu afle lucrurile esențiale despre sănătate, despre propriul corp și despre relațiile dintre oameni de la un necunoscut de pe internet. Dacă vom reuși ca aceste întrebări să fie puse mai întâi acasă, într-un mediu în care copilul nu se teme că va fi certat sau făcut de rușine, atunci școala și familia nu vor mai părea două tabere aflate în conflict, ci doi parteneri care urmăresc același obiectiv: binele copiilor.