Doar cuvinte…
O felie de tort
E un tip șters.
Suntem colegi de ceva timp, dar vorbim rar unul cu celălalt, mai mult din conveniență. E căsătorit și are doi copii, un băiat și o fată. Eu sunt un om mai expansiv, el e mai reținut, chiar retras.
Dar e cumsecade. Nu te deranjează cu mai nimic. Poate puțintel, așa, e mai insistent când crede că are dreptate.
Într-o zi pleacă să-și facă niște analize la spital. Se simte cam slăbit.
Nu mai apare de câteva zile.
Nu lucrez direct cu el. Nu-i simt lipsa.
Aflu că are o nenorocită de boală.
Nu are cum. E tânăr.
Îl revăd după câteva luni. Nu mai este el. De fapt, este, dar parcă e jumătate din omul pe care îl știam. Are mâinile pline de urme de la perfuzii.
Îmi feresc privirea, să nu creadă că mă uit prea insistent. E complet diferit.
Trebuie să se pensioneze.
Îi facem o mică petrecere. Câteva cadouri și un tort.
Mâncăm din tort și îi sună telefonul. Sunt copiii.
— Unde ești, tati?
— Cu colegii mei. Mănânc o bucată de tort.
— Știi că nu ai voie.
— Știu…
— Te rugăm să ne aduci și nouă din tortul tău. Te iubim mult.
Închide telefonul și începe din nou să mănânce în liniște.
După puțin timp ne întreabă:
— Pot să duc și copiilor o bucățică de tort?
Știm de aproape un an că are un cancer galopant care a ajuns în fază terminală.
El este calm.
Familiei îi va rămâne pensia de urmaș. Își vor putea plăti rata la casă. Nu vor ajunge pe drumuri.
Terminăm de mâncat.
Ne strânge mâinile tuturor.
Nu mă pot uita în ochii lui.
Ia ce a mai rămas din tort și îl pune la pachet pentru copii.
Mă duc în baie și plâng.
Mă gândesc la copilul meu.
Când mă întorc în birou, el nu mai este.
A doua zi ne-a sunat soția.
Dacă ți-a plăcut, citește și…
Descoperă mai multe la Doar cuvinte...
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
