Certificatul de botez

E păcat să întrebi?

Oare chiar există Dumnezeu? Vede tot ce fac? Chiar o fi pe bune faza cu Raiul și Iadul? Ăia care au altă credință or avea ei dreptate sau noi? Big Bang-ul ăla de unde a apărut, așa, din senin?

Mă, ce întrebări îmi pun! De intelectual, nu? 🥸 Sau de nebun… 😜

Căutam zilele trecute prin acte și am găsit certificatul de botez al copilului. Cel creștin-ortodox pe care mi l-a dat preotul după botez.

Și, poate deloc întâmplător, tot zilele astea am stat mai mult de vorbă cu un prieten, preot ortodox, unul dintre puținii oameni despre care pot spune, fără să simt că folosesc cuvinte prea mari, că reprezintă pentru mine ceea ce ar trebui să însemne cu adevărat un duhovnic. El și preotul care mi-a botezat copilul sunt genul acela de oameni cu har pe care nu trebuie neapărat să-i vezi în straie ca să-ți dai seama cine sunt. Nu te iau de sus, nu te judecă, nu încearcă să te sperie cu Iadul. Te ascultă, îți vorbesc normal, îți răspund la întrebări fără să te facă să te simți prost că le-ai pus și, după o discuție cu ei, pleci mai liniștit decât ai venit.

Cam asta înseamnă pentru mine un popă. Din ăla adevărat.

Vreau să cred, dar drumu-i lung

Discuția asta, împreună cu hârtia găsită prin acte, m-a făcut să mă gândesc mai mult la credința mea. Nu sunt omul care stă cu Biblia pe noptieră și citește două capitole în fiecare seară, cu sufletul la gură. N-am avut niciodată răbdarea s-o citesc de la un capăt la altul. Am citit bucăți, am citit despre religie, istorie, știință, am ascultat oameni, am pus întrebări. Probabil voi continua.

Nu sunt ateu. Dar ar fi necinstit să spun că nu există momente în care mă uit la lumea asta și mă întreb dacă nu e cumva exact ceea ce vedem și atât: materie, viață, proști cu nemiluita, câteva zeci de ani în care ne învârtim fiecare cum putem și, la capăt, nimic.

Știu că, în credința mea, îndoiala asta nu e tocmai ceva cu care să mă laud și mi-aș dori să fie altfel. Mi-ar plăcea să am siguranța pe care o văd la unii oameni, să intru într-o biserică și să simt fără ezitare că Dumnezeu e acolo. Nu sunt omul care nu vrea să-L găsească. Din contră — poate tocmai de-aia caut. Dacă aș fi convins că nu există, n-aș mai avea nimic de căutat.

Când a murit mamaia, am încercat să mă apropii mai mult de religie — nu împins de cineva, ci pentru că voiam să înțeleg lucrul ăla despre care îi auzeam pe alții vorbind atât de natural: harul. Am ajutat la construirea unei biserici, am plătit o strană, am stat cu orele în tăcerea aia, cu icoanele în jur, cu mirosul ăla de tămâie, așteptând ceva ce nici eu nu știam foarte bine să numesc. O liniște aparte. Un semn. Ceva care să-mi spună: „Da, mă. Asta e.”

Nu s-a întâmplat.

N-o spun cu satisfacție, nici ca argument împotriva lui Dumnezeu. Mi-ar fi plăcut să se întâmple. Dar am stat acolo, am așteptat și m-am uitat la ceas. Poate problema era la mine. Poate harul nu vine la comandă. Poate Dumnezeu asculta atunci un alt tembel și n-avea timp de mine. Nu știu. Dar n-are rost să spun că am ieșit transformat dacă n-a fost așa. Am intrat bou și am ieșit… tot bou.

Sunt ceea ce sunt

Cu toate astea, sunt creștin-ortodox. Am fost botezat ortodox, m-am cununat ortodox, mi-am botezat copilul ortodox, iar pe ai mei, când au plecat, i-am dus după rânduiala pe care o știu de mic. Respect botezul, cununia, înmormântarea, pomenile, parastasele, lumânările, chiar dacă nu pretind că înțeleg rostul fiecărui gest. Mamei îi fac toate cele religioase așa cum trebuie. Întreb când nu știu, ascult ce-mi spun popa și babele, aprind lumânarea, dau de pomană, nouă capete etc. Nu le înțeleg pe toate. De fapt, cam puține. Dar le fac — pentru ea, pentru mine și ca să adorm noaptea.

Acum stau într-o biserică atât cât să nu mă plictisesc, apoi ies și aprind lumânări la „morți” și „vii”. Chiar dacă îmi pun o grămadă de întrebări, când îmi e greu spun instinctiv „Doamne-ajută”. Nu cred că trebuie să mă prefac mai credincios decât sunt ca să rămân ortodox.

Anul acesta am vizitat mai multe țări. Am intrat în tot felul de lăcașuri de cult, m-am uitat, am făcut poze. Am respectat regulile locului și am păstrat liniștea. N-am plecat de acolo să disec credința oamenilor sau să stabilesc dacă eu sunt mai aproape de adevăr decât ei.

Eu am rămas cum am fost botezat: ortodox. Celălalt poate să fie ce vrea. Și atât timp cât ne putem privi unul pe altul ca oameni, mie îmi e suficient.

Asta nu înseamnă că iau câte ceva din fiecare religie și-mi construiesc una după gust. Oi fi eu mai rebel, dar nu atât de țăcănit. Dacă aș avea nevoie de un preot, aș căuta un popă de-al meu. Dacă intru într-o biserică, știu unde pun lumânarea. Astea sunt ale mele. Numai că n-am nevoie să cred că omul de lângă mine crede greșit ca să am eu dreptate.

Religia mea o cunosc, cu siguranță, mai puțin decât ar trebui. Dar încerc să respect oamenii și să fac bine. Nu-mi iese mereu — mai înjur, mă mai enervez, mai judec câte un om și, dacă Dumnezeu chiar ține o evidență amănunțită, are și despre mine câteva dosare groase. Încerc totuși să nu fac rău cu intenție și să ajut când pot. Poți să citești o carte sfântă de zece ori și să fii un nenorocit cu ceilalți, după cum poți să nu știi nicio rugăciune și să fii primul care întinde mâna când altuia îi e greu.

Poate de-aia mă mir cât de ușor ajunge o religie întreagă să fie prezentată prin unele dintre excepțiile ei urâte. Fiecare religie are oamenii ei buni și uscăturile ei. Există și un război de imagine, în care nu se trag neapărat gloanțe, dar se fabrică frici. Și de o parte, și de alta. Spun doar că eu, anul ăsta, în lăcașuri de cult diferite, am văzut niște oameni care își vedeau de rugăciunea lor, iar eu mi-am văzut de pozele mele și, după aceea, fiecare a plecat unde avea treabă. Realitatea e, de multe ori, mult mai puțin spectaculoasă decât povestea construită în jurul ei.

Și, cu toate astea, întrebările mele rămân.

Întrebări de om prost

Dacă Dumnezeu vede tot, chiar vede tot? Pe mine, pe tine, pe ceilalți opt miliarde de oameni, fiecare cu gândurile, fricile, bucuriile și porcăriile lui? Știe ce voi face mâine? Dacă știe, mai pot eu să aleg altceva? Aici lucrurile devin greu de înțeles. Probabil teologia are răspunsuri, probabil oameni mult mai deștepți decât mine au scris biblioteci întregi despre liber-arbitru și alegerea omului.

Eu sunt doar omul cu certificatul de botez al copilului în mână.

Și apoi vine Raiul. Chiar există? Mi-aș dori. Cu cât înaintezi în viață și ai tot mai mulți oameni dragi de partea cealaltă a fotografiilor, Raiul nu mai e locul ăla din copilărie unde merg cățeii și cărăbușii. Devine personal — speri că oamenii ăia nu au dispărut de tot, că undeva mai există, că poate îi vei mai vedea.

Aș vrea să-i găsesc acolo pe mamaia și tataie. Pe maică-mea și taică-meu. Pe toți ceilalți la care am ținut. Și pe cățeii mei dragi.

Nu că așa scrie undeva. Dintr-o nevoie foarte simplă de om.

Și știu foarte bine că faptul că vreau ceva nu dovedește nimic. Asta e partea grea. Dacă credința ar fi algebră, s-ar fi găsit vreun deștept să rezolve problema și n-ar mai trebui să credem. Am ști.

Cu Iadul lucrurile devin și mai complicate, pentru că îmi e greu să împac ideea unei pedepse eterne cu ideea unui Dumnezeu bun. Un om trăiește 70-80 de ani, greșește, îi pare rău, se îndreaptă, cade iar și, la capăt, primește o sentință pentru eternitate? Eternitatea e „cam mult” — de fapt, cuvântul „mult” nici nu mai înseamnă nimic acolo. Poate am simplificat în capul nostru lucruri pe care nici nu avem instrumentele să le înțelegem. Sus Raiul, jos Scaraoțchi, nori într-o parte, cazane în cealaltă și gata, am rezolvat în două desene una dintre cele mai mari întrebări ale omenirii. Chiar sunt prost să mă gândesc la așa ceva!

Și apoi vine știința, cu Big Bang-ul. Nu mă deranjează și nu simt că trebuie să aleg între el și Dumnezeu. N-am nevoie ca Biblia să-mi țină loc de manual de fizică pentru ca eu să rămân ortodox. Și nici nu cred că sunt un mare idiot dacă pun întrebarea copilărească: cine a făcut ce a făcut „bum” și a creat universul?

Știu că întrebarea „ce a fost înainte?” poate fi greșită, pentru că timpul însuși, așa cum îl înțelegem noi, este legat de univers și de evoluția lui. Înțeleg cuvintele. Numai că tot nu pot să-mi imaginez. Și nici nu spun că știința susține că „înainte nu era nimic”, fiindcă lucrurile sunt mult mai complicate decât atât. Doar că mintea mea tot acolo ajunge: dacă universul a avut un început, ce a făcut posibil începutul ăla? Iar dacă a existat ceva, de unde a apărut acel ceva?

Dacă răspunsul e Dumnezeu, vine inevitabil întrebarea pe care am pus-o și când eram în clasa a III-a: Dumnezeu de unde a apărut?

Credința îmi spune că nu a apărut, că Dumnezeu nu este o ființă creată undeva în timp, ci există dincolo de timpul pe care îl înțelegem noi și nu are început. Aici mintea mea se blochează. Dar se blochează la fel de tare și când încerc să-mi imaginez un univers fără început, un timp fără început sau apariția existenței din nimic.

La un moment dat ajung la o ușă dincolo de care mintea mă îndeamnă să mă las de făcut pe „dășteptul” și să-mi iau o bere rece.

Eu pot trăi cu „nu știu”. Doar că, pentru mine, „nu știu” nu înseamnă automat „nu cred”. Aici e diferența.

Și totuși sunt ce sunt.

Capătul drumului care începe acum

M-am uitat din nou la certificatul de botez al copilului. Creștin-ortodox. Asta am ales noi pentru el când era prea mic ca să aleagă singur. Și dacă într-o zi mă va întreba de ce, nu-i voi spune că am studiat toate religiile lumii și am demonstrat matematic că ortodoxia e singura posibilitate. L-am botezat pentru că asta e credința familiei lui, a oamenilor din care vine, a celor dinaintea lui. Am vrut să-i dau ceea ce am primit și eu, cu tot ce e frumos, greu și uneori de neînțeles în el. Mai departe va fi treaba lui.

N-aș vrea însă să ajungă vreodată să creadă că faptul că e ortodox îl face automat mai bun decât omul care se roagă altfel sau decât cel care nu se roagă deloc. Și nici invers.

Credința mea nu are nevoie de disprețul față de credința altuia.

Îl caut pe Dumnezeu, chiar dacă uneori mă întreb dacă e acolo. Îmi fac cruce, chiar dacă uneori e doar din instinct. Aprind lumânări, respect rânduielile și tot sper că oamenii dragi mie nu s-au dus pur și simplu în nimic.

Și nici nu caut altă religie. N-am de gând să-mi schimb credința pentru că am întrebări, după cum n-am de gând să mă prefac că am găsit răspunsuri pe care nu le am. Poate voi înțelege mai mult peste zece ani, poate voi avea și mai multe întrebări. Nu știu.

Am pus certificatul la loc în dosar.

Hârtia aia n-a răspuns la niciuna dintre întrebările cu care am început. Nu mi-a spus dacă Dumnezeu chiar vede tot ce fac, dacă Raiul și Iadul sunt pe bune sau ce naiba a făcut posibil Big Bang-ul ăla de la care am pornit.

Dar mi-a amintit de unde vin.

Și, dacă mâine mă întreabă cineva ce sunt, răspunsul rămâne același.

Creștin-ortodox.

Nu pentru că am toate răspunsurile. Nu pentru că nu mă îndoiesc și nici pentru că înțeleg tot ce ar trebui să înțeleg.

Ci pentru că asta e credința mea.

Cu întrebări cu tot.