Cura de slăbire pentru dive

Sunt perfect de acord că e bine să spui ce gândești, ce trăiești și ce simți. Eu chiar o fac, nu tot timpul, dar cu siguranță mai mult decât e cazul. Doar că, uneori, trebuie să o mai dai dracului și pe lângă gard, că altfel rămâi singur cuc într-o lume în care toți vor „adevărul”.

Te duci și tu, ca omul, la niște amici în vizită. Sunt oameni de gașcă, ne știm de mult timp și avem multe preocupări comune, una dintre ele fiind și gastronomia. Sau, pe românește, suntem mâncăi.

Dar nu orice hămesiți, ci din ăia ce produc anxietate porcului din cocina vecinului.

Și nu suntem slabi. De fapt, deloc. Chiar plinuți, spre grași bine.

Eu m-am împăcat cu chestia asta. Lumea mă face voinic sau bine făcut, însă adevărul e că îmi iau haine cam de 3XL și nu 3XL-ul ăla turcesc.

În schimb, pe nevasta amicului meu o apucase damblaua să slăbească. Dracu’ știe câte ceaiuri, cure și leacuri băbești băgase în ea, de TikTok-ul nu mai avea ce să-i mai ofere.

Și uite-așa, la grătar, la ăștia. Eram la al treilea mic când o aud:

— Cred că am dat jos vreo 10 kile!

Bă, să cad de pe scaun. În primul rând, cum vine asta: „credea”? Ori a dat, ori n-a dat. Cântare văzusem că aveau cel puțin două: unul la baie și altul pe hol. În al doilea rând, femeia era OK ca om, cam balenă era de când o știam, balenă era și acum. Nu din aia de o tonă, dar sărită serios de o sută și ceva. Și nu era înaltă deloc.

— Nu se vede? Mi-am luat haine normale de la H&M. Nu-mi vin bine? Îți plac rățuștele mele?

O spunea cu atâta însuflețire de parcă trecuse de la S la XS. Avea o rochie pe ea cu niște floricele și rățuște. Ce naiba ață folosesc ăștia? În mod normal ar fi trebuit să plesnească chiar din clipa în care asta a avut intenția să o cumpere. Iar dacă alea, la cât de întins era materialul, mai semănau a „rățuște”, eu sunt popă. Mai degrabă parcă păreau niște calcani galbeni și urâți.

— Zi, mă, și tu ceva, că știu că spui mereu adevărul.

Mă uitam când la ea, când la micul din mână, când la prietenia noastră de ani de zile. Ce adevăr să-i spun? Că arăta în drăcia aia de haină de ziceai că e paralizată și a îmbrăcat-o doctorul în ghips?

— Parcă… da… ai dat ceva… Ptiu, drace!

— Parcă sau am dat?

— Păi, ai dat… Doamne, iartă-mă!

— Vezi, mă, nesimțitule?! — nesimțitul era bărbatu-su, care tocmai intrase cu o sticlă de vin. Omul ăsta spune adevărul! Ți-am zis eu că o să dau jos?! O să vezi tu când o să fiu ca o divă. Mai stă dracu’ cu tine!

Aia nu fusese vreo „slăbuță” nici în poza de la nuntă. Iar acum, la vreo douăzeci și ceva de ani de la pusul verighetei, șansele să ajungă vreo „divă” erau la fel de probabile ca vreun mistreț să învețe tabelul lui Mendeleev.

Se uita ăla la mine de cred că mai avea puțin și îmi spărgea sticla aia în cap.

— Stai, dragă, ce te-a apucat? Ți-am zis eu că ești grasă?

— Nu mai fi porc! Când te-am întrebat dacă am slăbit, ce-mi ziseși?

— Păi, să te urci pe cântar și să vezi.

— Uită-te, mă! — acum vorbea cu mine. Cretin l-a făcut mă-sa, tâmpit a rămas. Prostule care ești prost! — asta i-o spunea aluilalt.

Mă, și se pune pe un plâns de ziceai că a aflat că o să moară mâine. Iar printre sughițuri și suspine nu se oprea din vorbit:

— Mi s-a acrit să beau dimineața două căni de ceai de bășina porcului și la prânz o linguriță din pizda țigăncii. Uite rețetă sănătoasă, a pus-o una cu peste un milion de urmăritori pe TikTok. Păi, dacă nu era serioasă, se uita atâta lume la ea? Dar boul ăsta îmi zice că face aia mișto de noi? E vina ei că așa se numesc plantele alea?

— Bine că nu v-a zis să luați mătrăgună, pula calului sau curu’ boului…

Eu îi făceam semn să tacă, dar cred că omul era sătul de scenele nevesti-sii.

— Și dacă tot îi spui de ce căcat bagi în tine, poate îmi spui și mie unde dracu’ sunt alea șase borcane cu carne la garniță aduse de la ai mei. Sau șunca aia groasă ce ne-a dat-o nașu’ și nu mai e nici miros de ea în frigider.

El a apucat să se ferească. Bine că nu m-a nimerit în cap, ci în umăr, cu tocătorul ăla de lemn pe care mai erau câteva bucăți de ceafă.

Ce dracu’ să mai rămâi cu nebunii ăștia? M-am ridicat de pe scaun. Umărul mă durea de-mi venea să urlu. Eram plin de bucăți de carne și zeamă din aia maro și dau să plec.

Parcă printr-un miracol, s-a potolit nebuna.

— Hai, mă, unde te duci? În câteva minute scot plăcinta aia cu brânză, cum îți place ție, de la cuptor.

Numai gândul că iar o apucă dracii și mă trezesc cu ditamai tava încinsă în cap m-a făcut să găsesc o grămadă de scuze ca să dispar mai repede din peisaj.

Când eram la ușă și mă încălțam, o aud:

— Dar tu parcă ai slăbit. Ce bei?

— Nimic, îmi fac niște Mounjaro. Vrei să-ți dau și ție o rețetă?

— Pentru ce? Adică sunt grasă? Ia auzi, dragă, ce-mi zice ăsta! Bă, știi ceva? Să nu te mai văd pe la noi! Bagi în tine ca spartul și arăți ca porcu’. Chiar ai pus botul când ți-am spus că ai slăbit? Aha, adevărul supără?

Am plecat și al dracu’ de-oi mai trece pe la ei până nu își iau certificat de la psihiatrie că i-a reparat la cap.

Un gânditor de pe vremea lui Pazvante spunea că „adevărul e începutul oricărei înțelepciuni sau aerul fără de care nu se poate respira”.