Indiferent de timp și timpuri, dilemele elevilor înaintea unei ore au rămas cam aceleași: „Bro, ne-o ascultă? Ne dă lucrare? Ne predă?” Cam astea sunt marile dileme existențiale ale vieții școlare: „Bă, scăpăm și azi sau nu?”

Sunt profesori care trec prin viața ta ca prin gară și nu mai ții minte nici cum îi chema, nici ce materie predau, nici dacă au lăsat ceva în urma lor. Și sunt profesori care rămân chiriași în mintea ta pe termen nelimitat, fără să plătească chirie, fără să îi fi invitat acolo și fără să ai vreo putere reală să îi evacuezi. În cazul meu, principalul chiriaș al amintirilor din liceu a fost profesorul de istorie.

Profesorul

Era un tip înalt, cam la 1,85 m, brunet, cu figură dură de agent KGB și cu o ditamai căpățână, dar ceea ce ieșea în evidență erau urechile imense, cam cât o palmă de om zdravăn. Mereu îmbrăcat la costum, de cele mai multe ori cu vestă, era o prezență unică. Venea întotdeauna la fix, imediat ce se suna, cu servieta jerpelită de piele într-o mână și cu nenorocitul ăla de catalog sub celălalt braț.

Catalogul, arma albă a școlii

Pe vremuri, notele nu se puneau electronic ca acum, de află tactu’ înaintea ta ce ispravă ai mai făcut, ci într-un fel de registru mare, cu foi A3, coloane, rubrici și linii… coșmarul nostru și al atâtor generații înainte și după noi. Fiecare pagină avea trei elevi. Noi eram 30 în clasă, deci zece pagini, plus ce centralizatoare se mai băgau între coperțile alea de carton. Pentru noi, catalogul era arma albă a profesorilor, cu care te înjunghiau când ți-era lumea mai dragă și te bazai pe faptul că „ai două note și n-are cum să te mai asculte”.

Se auzea clopoțelul, de fapt mai mult o talangă de vacă decât un clopoțel, și imediat îl vedeai apărând pe hol, venind cu pași mari către clasa ta. Cum intra, ne ridicam toți în picioare, iar șeful clasei trebuia să dea raportul. Nu orice raport, ci unul absurd, solemn și sinucigaș:

Cine a fost elevul domnului în cauză știe exact despre ce vorbesc. Nu era o figură de stil. Așa începea ora.

După ce asculta vocea tânguită a șefului clasei, profesorul se așeza tacticos la catedră și spunea, aproape de fiecare dată, aceeași frază:

Ne așezam cuminți, într-o tăcere demnă de Titus Andronicus, uitându-ne cu reproș la șeful clasei, care nu fusese destul de convingător. Tâmpitul ratase salvarea noastră colectivă. La o lucrare mai trăgeai cu ochiul ba în caietul pus pe bancă, ba la colegul de lângă tine, ba la ăla din față. Măcar aveai o șansă.

Azi pescuim

A pescui, în mod normal, te duce cu gândul la undiță, baltă, râme, liniște și răbdare. La profesorul de istorie avea însă un sens complet diferit, care nu avea nicio legătură cu liniștea.

După ce nota absenții, lua catalogul între palmele alea mari ca niște lopeți și începea să îl răsfoiască neglijent, lăsându-l să se deschidă de câteva ori. În timp ce foile se mișcau sub degetele lui, îl auzeai:

Eram mai concentrați la pescuitul profului decât era Duckadam la penalty-urile din ’86. Nu mai respira nimeni. Se făcea o liniște de auzeai și gândurile unei muște. Toate rugăciunile știute, și câteva inventate pe loc, treceau prin capetele noastre. Îți mușcai buzele, strângeai pumnii și sperai ca lanseta să nu pice chiar în capul tău.

Era vorba de ordinea de pe pagina catalogului, transformat de domn profesor în balta în care sălășluiam noi, fraierii.

Dintr-odată se oprea.

Când colegul prins își auzea numele, rămânea ca trăsnit de Dumnezeu. Noi, ceilalți, răsuflam ușurați și începeam să respirăm din nou. Frunțile se descrețeau, inima nu mai dădea să fugă din piept, intram cât de cât în normalitate.

Covrig la hartă

Săracul Covrig nu era băiat rău, dar nu prea le avea cu istoria. Se chinuia să rețină date, domnitori, războaie, tratate, greci, perși, mezi, spartani, dar nu se lipea nimic de el. Îi intra istoria pe o ureche cu pași timizi și îi ieșea pe amândouă în fuga marș, cu tot cu praful de cretă din clasă.

Se ridica „șalăul” în picioare și pleca spre hartă cu o resemnare de om condamnat. Harta era o planșă mare, agățată pe un suport, făcută dintr-o hârtie groasă, obosită și murdară de la atâtea generații de crapi și știuci. Nu era ca acum, cu proiecții, table digitale și minunății. Era o hartă grea, prăfuită, care știa mai multă istorie decât toată clasa la un loc.

Covrig ajungea în fața ei, lua indicatorul, un băț lung și subțire, și începea ascultatul. Mă uitam la el cum trecea de la alb ca varul la gri cadavric. Strângea indicatorul cu speranța naufragiatului care se agață de un fir de iarbă și… nimic.

Ar fi început săracul, dar încă era șocat de momentul în care fusese agățat de undița destinului. Se uita la harta aia ca gibonul la iPhone.

Profesorul chiar încerca să îl ajute.

Și aici se oprea. Ochii i se bulbucau, fața i se lungea și avea o înfricoșare de parcă tocmai văzuse Moartea diavolului pentru prima dată.

Comerț făcea și Covrig, dar mai mult când vindea țigări la bucată prin pauze.

Proful avea o răbdare drăcească. Se uita la Covrig cum se perpelea în fața lui, ne vedea și pe noi cum încercam să ne ținem râsul în gât și prelungea agonia cu o plăcere calmă, de inchizitor pensionat.

Nefericitul se uita când la hartă, din care nu înțelegea o iotă, când la profesor, când spre noi, de parcă am fi putut să îi transmitem prin telepatie comerțul grecilor, coloniile, polisurile și tot ce mai trebuia să spună.

După câteva minute de zbatere în cârlig, profesorul îl lăsa să scape înapoi în bancă. Dar nu complet.

Devoratorii

Când am auzit prima dată cuvântul „devorator”, m-am gândit la vreun rechin care își sfâșie prada. La profesorul de istorie, „devoratorul” era elevul care nu știuse lecția și era condamnat ca până la următoarea oră să devoreze materia. Nu doar ce nu știuse, ci și ce se preda mai departe. Omul nu avea, până la urmă, intenții rele. Nu îți trântea 4 din prima. Îți mai dădea o șansă.

După Covrig, urma altă partidă de pescuit. Alt crap, altă știucă, alt biban. Dacă știai, luai notă bună și scăpai. Dacă nu știai nimic, intrai la devoratori. Dacă mai mișcai câte ceva, puteai alege între un 6 sau un 7 în catalog ori statutul de devorator, cu speranța că data viitoare iei mai mult. Majoritatea alegeau, evident, nota. Nu eram chiar atât de idioți.

Apoi profesorul preda. Preda bine. Avea talent. Îți explica pe înțelesul guvizilor, avea ritm, avea haz, avea răbdare și, oricât ne-ar fi fost frică de pescuitul lui, omul știa să facă ora vie.

Aveam atunci două ore de istorie pe săptămână. Acum văd că a rămas una singură și ne mai mirăm de ce unii confundă Persia cu Polonia. La următoarea oră, șeful clasei scria din pauză pe tablă lista devoratorilor. Ferească Dumnezeu să fi uitat pe cineva. Intra profesorul, se repeta ritualul cu rugămintea pentru lucrare, urma același verdict că nu fusese destul de sinceră, apoi începea scoaterea din giuvac a devoratorilor.

Veneau unul câte unul la hartă, ca mieii la tăiere. Cei mai mulți învățau de le săreau capacele. Răspundeau bine, nimereau pe hartă ce trebuia și luau note bune. Dar mai existau și cazuri grele. Covrig, de pildă, avea un talent rar de a rămâne în istorie fără să știe istorie.

Confunda mezii cu perșii, Atena cu Sparta, coloniile cu comerțul și orice altceva putea fi confundat. Culmea e că profesorul nu îi dădea nici atunci nota care ne îngrozea.

Devoratorul în comă era macroul care nu știuse nici prima dată, nici după ce fusese desemnat devorator faza 1. Știai că se dusese dracu’ timpul în care mai vedeai un episod din Dallas sau din Salvați de clopoțel. Doar o minune te mai salva de proful de istorie.

La ora următoare, pe tablă nu mai apărea doar rubrica „devoratori faza 1”. Apărea și rubrica „devoratori în comă”, unde Covrig era cap de listă sau, de cele mai multe ori, singurul pacient.

Învățase săracul de îl găsiseră damblalele. Îl ajutam și noi cât puteam, dar se lipea istoria de el ca metafizica de balenă. Nu știu dacă puteți să vă imaginați un chip mai resemnat decât mutra lui Covrig în timp ce mergea spre hartă. Ți se făcea milă de el ca de un cățeluș șchiop care încearcă să ajungă la farfuria cu bobițe.

Până și profesorului îi era milă. Dar avea omul principii și le respecta.

Covrig încerca să scheaune două fraze, profesorul încerca să îl ajute, îl împingea de la spate, îi punea întrebări simple, îi dădea jumătăți de răspunsuri. Degeaba. Orice întrebare se lovea de o tăcere regală. În cele din urmă, cu o părere de rău reală, profesorul îi trecea un 4 în catalog, iar Covrig se întorcea în bancă parcă mai ușurat. Măcar nu mai era devorator. Până la urmă, nu puteai să îl acuzi pe profesor de nimic. Cine îți mai dădea nu una, ci două șanse să iei o notă bună?

Ghinionul cu scotch

Problema era că nu treceau una-două ore și iar pica bietul Covrig la lansetă. Curat ghinion. Se relua procedura, ajungea iar devorator, apoi devorator în comă, mai bâiguia câte ceva și mai împușca vreun 5 sau 6. Avea cele mai multe note la istorie din toată clasa. Nu pentru că era pasionat, ci pentru că destinul avea ceva personal cu el.

Misterul ghinionului l-am aflat prin trimestrul al treilea. Pe atunci nu aveam semestre, ci trimestre. Când fusese făcut catalogul și lipiseră foile, chiar la pagina lui Covrig puseseră mai multe benzi de scotch, ca să stea mai țeapăn catastiful. Logic, când profesorul răsfoia catalogul, foile se deschideau exact acolo unde era distanța mai mare între pagini. Adică la Covrig. Nu era soartă, nu era blestem, nu era coincidență. Era simplă fizică.

Dacă ți-a plăcut textul ăsta, citește și:

Am plătit un hotel de 5 stele și am primit o noapte de eforie Un alt text cu umor, nerv și oameni prinși în absurdul vieții de zi cu zi.