Când ești prost și mă-ta n-are nicio vină
Despre oamenii care au avut de unde învăța bun-simț, dar au ales să rămână proști pe cont propriu.
Când neuronii încep să-ți bată obrazul
Nu e zi de la Dumnezeu să nu dai peste un cretin care să te facă să pomenești cu năduf ceva „dulce” de mă-sa. Că e vorba de vecinul de scară care s-a trezit de la 4 dimineața să fiarbă sarmalele și a lăsat ușa apartamentului deschisă (că doar nu era nebun să îi miroasă lui în casă), de ăla care parchează lângă tine și îți blochează accesul la portieră, de vreun bou care îți taie calea încât pui frână și aproape spargi parbrizul cu capul, de colegul de birou care se învoiește încă o dată că i-a intrat pisica în depresie și trebuie să faci tu, iarăși, și treaba lui, sau de orice alt exemplar care îți intră în existență ca o cărămidă aruncată prin geam, e imposibil să ai o zi întreagă zen, în care să spui cu toți dinții: „Bă, tată, asta da viață!”.
E suficient doar să ieși din casă sau să deschizi internetul și neuronii încep să-ți bată obrazul. Încep să cred că unii oameni vin tâmpiți din fabricație.
Zona zero a iubirii și bebelușul de calitate
Cred că va fi descoperirea secolului să aflăm, într-o bună zi, în ce poziție trebuie să stea mă-sa când se iubește cu ta-su ca să nu iasă plodul idiot. Sau dacă nu cumva trebuie evitat amorul în zi de post sau când cântă curcile în bătătură, când bat clopotele bisericii sau când vecinul se apucă de renovat și pornește flexul fix în momentul concepției. Dracu’ știe.
Dar, cu siguranță, ceva se întâmplă acolo, în clipele alea, de pleacă pe țeavă un viitor tâmpit.
Poate uiți să pui telefonul pe vibrații și chiar atunci sună șeful. Poate chiar în secundele alea se aliniază prost planetele sau erupe un vulcan pe Marte. Dar, cu siguranță, e ceva.
Unii mai speră că dacă pleacă într-un city break la Paris, iau o cameră superbă într-un hotel pe Champs-Élysées, aprind o lumânare, pun un vin bun, se uită unul la altul ca în filmele în care nimeni nu are credit la bancă și se iubesc într-o atmosferă atât de romantică, o să dea lumii un bebeluș de calitate.
Nu se împerechează în debara. Nu pe bancheta din spate a Loganului, cu geamul aburit și cu frâna de mână în coaste. Nu lângă clopotnița din sat, în timp ce țârcovnicul trage de funie și câinele latră la lună. Nu după o nuntă, între două sarmale și o ciorbă de potroace, când mirele nu mai știe dacă își iubește nevasta sau doar îi e somn.
Nu. La Paris. În zona zero a iubirii. Cu parfum, cu lumină caldă, cu cearșafuri curate, cu vedere frumoasă și cu tot dichisul din lume. Teoretic, dintr-un asemenea moment ar trebui să apară, dacă nu un Einstein, măcar un om normal. Un copil care, peste ani, să nu te facă să îl iei la pumni.
Și totuși, surpriză. După nouă luni apare el. Cu fruntea senină, cu obrajii roșii, cu privirea aceea de început de viață în care părinții văd viitorul, iar universul vede deja problema.
Poți să-l concepi la Paris, pe Champs-Élysées, cu Edith Piaf în fundal și cu iubirea curgând prin cameră ca reclamele cu Dorel. Dacă prostia a decis să vină, vine.
Când mă-sa chiar n-are nicio vină
Și părinții stau mai târziu și se întreabă: „Unde am greșit?” Poate n-ați greșit nicăieri. Poate ați făcut totul bine.
Poate v-ați spălat pe dinți, v-ați iubit frumos, ați respectat programul de somn, ați ales nume bun, ați pus bani deoparte, ați cumpărat cărți cu animale, puzzle-uri educative, cuburi colorate și tot ce trebuia.
Doar că, uneori, din toată pregătirea aia iese un copil care, la maturitate, va explica faptul că apa de la chiuvetă are cipuri în ea, că Pământul e pătrat, că porcul zboară, dar nu vrea, sau că omul provine din mătreața lui Sfântul Vasile. Orice argument ai aduce, orice ai încerca să îi spui, nu funcționează. El le știe pe toate și ăilalți sunt inculți.
Aici mă-sa chiar n-are nicio vină. Femeia chiar a făcut tot ce se putea omenește.
L-a născut, l-a crescut, l-a șters la nas, l-a dus la grădiniță, i-a pus pachet, i-a cumpărat ghiozdan, i-a repetat tabla înmulțirii până i s-a uscat sufletul, i-a zis să salute, să nu mintă, să nu se bage peste oameni, să nu vorbească doar prostii cu voce tare.
Și el? El a devenit adult și a făcut exact invers, cu o încredere și un tupeu care ar face să roșească și o curvă de pe DN1.
Având în vedere faptul că și mă-sa, și ta-su au avut grijă la facerea lui, care ar fi explicația tembelului ce îți mănâncă nervii cu atâta perseverență?
Poate în cădelnița în care l-a botezat popa, coana preoteasă pusese mai mult Dero și uitase să limpezească oala. Poate la tăierea moțului a avut neșansa să aleagă de pe tăvița lui nașu-su, în loc de bani sau foarfecă, păcăliciul din cărțile de joc. Poate laptele praf pe care îl băga în el ca spartul era expirat. Habar n-am, dar sigur în circuitul transformării lui din bebele bucălat în cretinul de azi s-a întâmplat oarece lucru necurat.
Detectorul de cretini, invenția care ar muri în România
Cred că cel ce va inventa, într-o bună zi, un detector de cretini va câștiga Nobelul suprem. Să ai asupra ta un aparat care, când vede unul din ăsta în jurul tău, să înceapă să bipăie și să vibreze.
Când spune unul o prostie la TV: beep-beep și vibrație. Când pune altul pe TikTok o postare cu el când râgâie și râde ca tembelul: alt beep. Când dai de un „meseriaș” care cică știe să îți repare laptopul: alt zumzăit.
Problema e că, la câți dracului sunt pe metru pătrat, rămânem în două-trei zile fără baterii la aparatul de detectat proști, chiar dacă folosim din alea superbengoase.
De fapt, la noi detectorul ăla n-ar apuca să detecteze, ar intra direct în avarie. L-ai scoate din cutie, l-ai încărca frumos, i-ai pune folie pe ecran, l-ai băga în buzunar cu speranța omului care crede că știința poate aduce puțină ordine în viața lui, și până să cobori din bloc ar începe să urle ca alarma de la mașină la ora trei noaptea, când bate vântul într-o pungă și se trezește jumătate de cartier.
Pe stradă, la birou și acasă: beep-beep continuu
Primul beep ar veni de la vecinul care și-a scos gunoiul, dar n-a mai ajuns până la ghenă, că probabil s-a răzgândit punga pe drum și a decis să locuiască lângă lift. Al doilea beep ar veni de la ăla care coboară cu câinele, îl lasă să-și facă treaba fix lângă intrare și pleacă mai departe cu demnitatea omului care crede că natura se ocupă singură de problemele javrei. Al treilea beep ar veni de la administratorul blocului, care a pus un anunț cu „se va opri apa între orele 09:00 și 12:00”, dar apa se oprește la 07:30 și revine marți, că la noi timpul e orientativ.
Ieși în stradă și aparatul deja tremură în buzunar ca vibratorul unei nimfomane bătrâne pe care nu o mai caută nici dracu’.
Bipăie la ăla care parchează pe trotuar și lasă mamele cu căruciorul să o ia pe carosabil. Bipăie la șoferul care se bagă în intersecție, rămâne acolo ca musca-n curul calului și apoi se uită chiorâș la tine că n-ai unde să treci prin el. Bipăie la nenea de pe Uber care, în loc să te lase în pace, îți explică „treaba cu globalizarea”.
Și încă n-ai ajuns la muncă.
Aici, detectorul intră în fibrilație. Îl pui pe birou și începe să se târască singur spre ușă, ca animalul care simte cutremurul înaintea oamenilor. Bipăie la colegul care zice „fac eu imediat” și dispare trei ore într-un triunghi misterios format din baie, cafea și „am avut un call”.
Bipăie la ăla care răspunde la mail după șase zile cu „scuze, abia acum văd”, deși tu știi foarte bine că l-a văzut, l-a citit, l-a ignorat și a sperat să moară subiectul de bătrânețe. Bipăie la șeful care întreabă „unde suntem cu asta?”, după ce el personal a blocat tot proiectul cu o idee venită luni dimineață și schimbată zi de zi, de ai muncit o săptămână degeaba.
Și cel mai rău e că detectorul nu s-ar opri nici acasă, unde ai zice că, măcar între patru pereți, scapi de civilizația defectă. Nu scapi. Deschizi televizorul și începe iar.
Unul urlă la altul despre țară, morală și viitor, cu fața omului care n-a fost în stare să-și țină nici frigiderul în ordine, dar știe exact cum se repară România. Schimbi canalul, alți actori, alte tâmpenii. Închizi televizorul, deschizi telefonul, și acolo e iadul cu poză de profil.
Iadul cu poză de profil
Pe internet detectorul nici n-ar mai bipăi normal. Ar scoate fum.
Acolo prostul nu mai merge, aleargă. Nu mai vorbește, transmite. Nu mai are păreri, are revelații.
Scrie „adevărul pe care nu vi-l spune nimeni” și după două rânduri îți dai seama că bine făcea nimeni că nu-l spunea. Pune un video cu el în mașină, cu ochelari de soare, filmat de jos, de parcă dă comunicat către popor de pe capota destinului, și îți explică de ce toți ceilalți sunt manipulați, mai puțin el, care a văzut un clip de la un domn cu barbă, lumânare în fundal și rafturi cu cărți necitite în spate.
Și atunci îți dai seama că detectorul de cretini nu ar rezolva nimic.
Ar fi doar confirmarea sonoră a unei bănuieli vechi.
Că problema nu e că nu-i vezi. Îi vezi. Îi auzi. Îi simți. Îți intră în zi, în drum, în muncă, în familie, în telefon, în comentarii, în magazine, în trafic, în lift, în ședințe, în concedii și în toate locurile unde omul normal ar vrea doar să existe fără să fie nevoit să explice unui adult de ce nu e bine să fie bou.
Detectorul n-ar face decât să-ți dea dreptate.
Și uneori dreptatea asta nici măcar nu te ajută. Te obosește. Te lasă cu ochii în gol, cu mâna pe frunte și cu întrebarea aia veche, grea, imposibilă:
„Bă, dar chiar nu se putea face nimic cu ăsta?”
Nu așa ești. Așa ai rămas.
Poate că s-a încercat.
Poate că mă-sa, săraca, chiar și-a făcut treaba. Poate că a existat un moment, când era mic, în care prostia lui încă nu se întărise complet, când mai putea fi modelată, îndreptată, pusă pe alt drum. Poate că atunci trebuia să intervină cineva cu un manual, o palmă metaforică peste ceafă, un sfat, o rușine, un „băi, oprește-te, că te faci de râs”.
Dar n-a prins.
A trecut totul pe lângă el cum trece trenul prin halta aia uitată de lume unde nu mai coboară nimeni, doar se uită câinii după vagoane.
Și așa a ajuns adult.
Cu buletin. Cu drept de vot. Cu permis, poate. Cu internet. Cu păreri. Cu tupeu. Cu senzația că lumea îi datorează explicații, spațiu, respect, prioritate și răbdare.
Iar aici începe partea care mă interesează pe mine, fiindcă una e prostia venită din naștere, din fabricație, din vreo eroare ascunsă în momentul în care s-au aprins lumânările la Paris sau a pornit flexul la vecin, și alta e prostia întreținută, udată, hrănită, scoasă la plimbare, apărată cu mândrie și prezentată lumii ca personalitate.
Că de la o vârstă încolo nu mai merge să spui doar „așa sunt eu”.
Nu, tată.
Așa ai rămas.
Descoperă mai multe la Doar cuvinte...
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
