Gardul câștigă aproape de fiecare dată

Poate că ne-am săturat de subiecte grele și de discuții care te obligă să înțelegi ceva mai complicat decât râsul sau indignarea de moment. După o zi de muncă, trafic, rate, copii, facturi și nervi, nu mai ai chef să-ți vorbească cineva despre singurătatea omului modern. Vrei câinele care se sperie de propria bășină, prostul care rămâne cu pantalonii agățați în gard sau copilul care spune o gogomănie cu seriozitate de academician.

Râdem, dăm mai departe și uităm.

Problema nu este că râdem de prostii. Ar fi insuportabil să trăiești într-o lume în care nu mai ai voie să zâmbești fiindcă, undeva, în același timp, cineva suferă. Problema este că am început să vrem numai lucruri ușoare. Ceva care vine repede, ne face să râdem sau să înjurăm și dispare înainte să ne strice cheful cu adevărat.

Când distracția vine în bucăți de zece secunde, un articol pare muncă, un roman pare pedeapsă, iar o conversație serioasă seamănă cu temele pentru acasă exact când te-ai întins pe canapea. De ce să citești trei pagini despre singurătate când poți vedea cum cade un idiot cu trotineta într-un gard?

Nu fiindcă Eminescu n-ar mai avea valoare și nici fiindcă noi am fi devenit, peste noapte, cei mai proști oameni care au trăit vreodată. Ci fiindcă idioții de pe internet nu cer nimic de la noi. Vin, fac circ și pleacă. Nu rămâi cu ei în minte după ce ai închis telefonul. Nu te obligă să te gândești la viața ta, la frica ta sau la omul din tine pe care ai prefera să nu-l verifici prea des.

Suferința adevărată nu are avantajul ăsta. Te încurcă. Îți intră în cap și rămâne acolo. Dacă te oprești cu adevărat la un copil fără adăpost, la o femeie bătută sau la un om bolnav, distracția s-a dus dracului. Trebuie ori să simți ceva, ori să-ți vezi liniștit de seară știind că nu te-a durut suficient. În schimb, scandalul zilei îți dă tot ce trebuie: spectacol, revoltă ieftină și senzația că ai făcut și tu ceva, deși n-ai făcut decât să apeși un emoticon.

Nu mai consumăm lucrurile ca să le înțelegem, ci ca să reacționăm la ele. Repede. Cu râs, cu furie, cu „vai de mine”, cu „ce jigodii”, după care vine următorul clip și ne salvează de orice urmă de gând mai serios. Bătrânul uitat într-un azil dispare de pe ecran și, în locul lui, apare o pisică îmbrăcată în Batman sau o gagică aproape în fundul gol care explică de ce bărbații trebuie să-i plătească vacanțele.

Algoritmul nu are nicio vină că ne cunoaște atât de bine. El ne dă ce cerem: lucruri care nu dor prea mult, nu durează prea mult și ne țin degetul ocupat.

Iar noi ne mințim că alegem.

Sunt lucruri peste care nu poți trece cu degetul

Bătrânețea este unul dintre ele.

O vezi în autobuz, la farmacie, în piață, la coadă la supermarket, pe banca din fața blocului. Nu are nevoie de filmare, de titlu mare sau de muzică tristă. Stă acolo, în fața ta, și n-ai cum să nu o observi.

Bătrânețea este, de regulă, singură. Rămasă fără omul cu care a împărțit o casă, o masă, niște certuri, niște ierni și o viață care, privită de la capătul celălalt, a trecut suspect de repede. Este îmbrăcată curat, cu haine ponosite, dar îngrijite, cu pantofi stâlciți, dar dați cu cremă, și cu mâini care încearcă să pară sigure, deși nu mai sunt.

Miroase a damful ăla pe care l-am simțit cu toții la bunicii noștri: în dulapuri, în perne, în paltoanele grele, în camerele în care aerul parcă rămăsese din altă vreme. Un miros pe care, copil fiind, îl simțeai fără să-l înțelegi, iar acum îl recunoști imediat și te lovește mai urât tocmai fiindcă știi ce înseamnă.

Bătrânețea este omul care stă în fața vânzătoarei și întreabă, cu voce joasă:

Nu fiindcă a devenit brusc cumpătat și nici fiindcă nu-i mai este poftă. Ci fiindcă pensia trebuie împărțită până la ultimul leu între pâine, medicamente, întreținere și curent. Iar când banii sunt puțini, până și pofta ajunge un moft de care parcă ți-e rușine.

Ar fi frumos să spunem că, în fața unei asemenea imagini, devenim brusc oameni mai buni.

Dar nu este adevărat.

Pentru că bătrânețea chiar pute

Pute a mâncare încălzită de prea multe ori, a cameră în care geamul nu se deschide fiindcă trage curentul, a medicamente, a cremă ieftină și a corp care se strică de viu, oricât de mult s-ar spăla omul acela și oricât s-ar strădui să nu deranjeze pe nimeni.

Și nu pute doar la propriu.

Bătrânețea poate fi meschină, zgârcită, cicălitoare și plină de o invidie mică, urâtă, față de toți cei care încă mai pot urca scările fără să-și țină respirația și pot cumpăra ceva fără să citească de trei ori prețul. Merge la pomeni nu numai pentru mâncare, ci și fiindcă acolo mai găsește lume, mai aude o voce, mai află cine a murit, cine s-a despărțit și cine a ajuns, după părerea generală, o curvă prin cartier.

Bătrânețea stă la geam și judecă. Fetele sunt prea dezbrăcate, băieții sunt golani, copiii nu mai salută, vecinii au bani din cine știe ce mizerii, mașinile sunt parcate prost, muzica este prea tare, femeia de la trei nu pare femeie serioasă, iar bărbatul care urcă seara la aia de la patru sigur nu vine pentru o cafea.

Și are mereu pregătit acel „pe vremea mea” care te face să-ți vină să traversezi strada.

De parcă pe vremea lor nu existau bețivi, hoți, bătăi, bărbați care veneau acasă cu salariul băut și cereau mâncarea caldă pe masă, femei care îndurau un bou o viață întreagă fiindcă n-aveau unde să plece, fete rămase însărcinate și ascunse de rușinea satului, vecine care terminau reputația unei femei până să vină bărbatul ei acasă de la schimbul doi.

Nu era lumea mai curată. Era doar mai puțin filmată.

Iar când bătrânul de lângă tine scapă un vânt în lift sau în autobuz, nu te gândești la trecerea timpului, la respectul datorat vârstei și la cât de fragil este omul.

Strâmbi din nas.

Și, pentru câteva secunde, îl urăști sincer.

Bătrânețea nu te face automat mai bun. Doar îți ia, uneori, puterea de a ascunde cât de prost ai fost mereu. Dacă ai fost un nemernic la treizeci de ani, la șaptezeci și cinci vei fi un nemernic cu tensiune arterială și proteză. Dacă ai fost rău, nu devii bun fiindcă mergi încet. Dacă ai fost invidios, nu te vindecă bastonul. Iar dacă ai fost gol pe dinăuntru, ridurile nu se transformă singure în profunzime.

Nu dădeau scroll, dar scoteau capul pe geam

Numai că nici ei n-au fost altfel decât noi.

Când erau tineri, nu aveau TikTok, Instagram și filmulețe virale, dar aveau gura lumii. Afla tot, umfla tot și ducea vestea mai departe fără internet și fără opțiune de block. Aveau Telejurnalul, cozile la ouă, difuzorul din sat, Moș Gerilă și vecina care ieșea să scuture preșul exact când avea ceva important de transmis.

Nu dădeau scroll, dar scoteau capul pe geam.

Nu făceau live din scandalul vecinilor, dar ieșeau să măture poarta tocmai când începea circul de peste gard.

Nu lăsau comentarii cu fețe care râd, dar se distrau și ei pe seama altora. De rușinea altora. De căderea altora. De nenorocirea altora, cât timp nu ajungea la ei în curte.

Și ei își judecau bătrânii. Pe ăia care miroseau a naftalină, a fum și a trecut. Pe ăia care îi plictiseau cu războiul, cu foametea, cu colectivizarea, cu pământul luat și vaca dusă la colectiv. Pe ăia care nu înțelegeau muzica nouă, părul lung, fustele scurte, dansul, plecatul de acasă și lumea care se schimba fără să le ceară voie.

Și ei oftau când vreun bătrân se mișca prea încet. Și ei se plictiseau când auzeau pentru a zecea oară aceeași poveste. Și ei și-au spus, probabil, că n-or să ajungă niciodată așa.

Acum este rândul lor

Acum ei încurcă rândul la casă, aleg pâinea care pare mai grea, întreabă dacă iaurtul acela nu este și la reducere și scapă monedele pe tejghea fiindcă degetele nu-i mai ascultă. Acum ei se uită la tineri și nu pricep de ce își filmează mâncarea înainte s-o mănânce, de ce își pun viața pe internet și de ce râd cu ochii într-un ecran în loc să vorbească între ei.

Îți pot fi antipatici. Te pot scoate din sărite. Pot fi imposibili, răutăcioși și plini de venin. Dar, dincolo de asta, mulți dintre ei au rămas cu tot mai puțin.

Omul acela cumpără puțin fiindcă nu mai are pentru cine să cumpere mai mult. Intră în discuție cu vânzătoarea fiindcă poate este singura persoană care îi răspunde în ziua aia. Merge la parastas fiindcă, printre farfurii și bârfe, se mai întâmplă ceva. Are cine să-l întrebe dacă vrea o felie de pâine. Are cui să-i spună că îl dor genunchii. Pentru o oră, nu stă singur cu televizorul pornit și cu telefonul care nu sună.

Repetă aceleași întâmplări fiindcă viața lui nu mai produce altele noi. Spune „pe vremea mea” fiindcă acolo, în vremea aia, încă era cineva. Încă îl aștepta o nevastă, încă se certa cu un prieten, încă avea chef să plece undeva și putere să ajungă.

Nu devine simpatic din cauza asta. Tot îți vine să fugi când începe iar cu tineretul pierdut și roșiile care nu mai au gust. Dar, sub tot ce te enervează, este adesea un om căruia viața i s-a îngustat până la cumpărături, medicamente, televizor și câteva povești rămase din vremea în care conta pentru cineva.

Să ajungi exact lucrul pe care l-ai disprețuit

Lent. Depășit. Incomod.

Să porți o pungă împăturită în buzunar, fiindcă n-are rost să dai bani pe alta. Să nu mai intri într-un magazin întrebându-te ce ți-ar plăcea, ci ce îți permiți. Să vorbești mai încet, nu din bun-simț, ci fiindcă încerci să-ți păstrezi demnitatea în timp ce viața te pune să calculezi dacă luna asta îți iei toate pastilele sau mai lași una pe luna viitoare.

Iar noi, cei care acum ne prăpădim de râs la clipuri de zece secunde, vom ajunge într-o zi să ne uităm la niște tineri și să nu înțelegem nimic din ce-i amuză. O să ni se pară că lumea lor este vulgară, proastă și complet dusă cu capul. O să le explicăm că, pe vremea noastră, chiar dacă stăteam pe telefon, mai citeam și noi câte ceva. Că aveam Facebook, TikTok și inteligență artificială, dar parcă nu eram chiar atât de cretini.

Ei se vor uita la noi cu aceeași politețe obosită cu care ne uităm noi astăzi la cei care ne povestesc despre cozile la lapte. Vor da din cap, vor zâmbi strâmb și vor aștepta să terminăm, fiindcă ei au treabă, ei au viață, iar noi vom fi doar niște bătrâni care vorbesc prea mult despre o lume care nu mai interesează pe nimeni.

Cineva va sta în spatele nostru la magazin în timp ce vom căuta mărunțișul prin buzunare, cu mâinile tremurânde, și va ofta:

Nu va ști că am fost și noi grăbiți. Că am râs. Că am iubit. Că am făcut sex. Că ne-am certat, am trântit uși, am visat, am avut chef de viață și impresia că lumea este a noastră. Că și nouă ni s-a părut cândva imposibil să ajungem încet, obositor și urât pentru niște oameni care n-au timp de noi.

Nu va ști.

Și nici nu-l va interesa.

Așa cum nici nouă nu ne pasă prea mult acum.