Poza care mi-a distrus liniștea

Apoi a venit un cretin de Revelion, când un amic mi-a făcut mie și consoartei o poză în timp ce dansam romantic vreun blues. Mi-a trimis-o de Sfântul Vasile, pe WhatsApp, și m-am văzut: un elefant eșuat, cu chip de balenă bolnavă de icter.

În clipa aceea, instantaneu, gândul cu slăbitul s-a activat automat, puternic și ferm, și m-am jurat că, de data asta, gata: mă apuc de slăbit.

Cum am ajuns acasă, i-am comunicat doamnei mele hotărârea de nestrămutat. Ea, săraca, tot încercase să îmi sugereze, dar avusese prea mult bun-simț. La fel de mult bun-simț avuseseră și cei din jurul meu, care mă asigurau că nu sunt gras, ci doar „bine făcut”, „solid”, „bărbat adevărat” etc. Acum îmi venea să le dau în cap cu toată diplomația lor.

Frigiderul era plin cu sarmale, piftie, tobă, cârnați și alte minunății. La fel și congelatorul, burdușit cu aproape trei sferturi de porc, pus în pungi, pe căprării: pulpă, șorici, coastă, de prăjit și așa mai departe.

Încă sub impulsul tâmpeniei ăleia de poze, am pus mâna pe telefon și am început să împart tot ce ar fi putut constitui o posibilă ispită. Mă cunoșteam destul de bine cât să nu-mi fac iluzii.

Oamenii s-au bucurat, au venit și și-au luat pachetele pregătite cu hărnicie de nevastă-mea, iar pe seară frigiderul lucea ca atunci când îl cumpărasem, iar congelatorul era mai gol ca o fântână părăsită de prin Bărăgan.

Apostolii biscuiților fitness

Am început să caut pe net ce trebuie să halesc ca să slăbesc, dar nici să nu mor, dracului, de foame. În plus, prietenii care plecaseră cu pungile cu porcul meu îmi dădeau care mai de care sfaturi generoase: complet fără alcool, biscuiți fitness, ouă fierte, avocado, salată verde, pește slab…

Nu eram vreun bețiv, dar seara, înainte de masă, mai luam câte o cinzeacă de țuică de prune. Biscuiți fitness nu mâncasem în viața mea. De avocado aveam doar o idee vagă despre cum arată, iar ouă fierte mai băgam în mine două-trei de Paște.

Pește slab? Habar n-aveam care e slab și care e gras. Îmi plăcea borșul de pește, saramura de crap, vreun caras din ăla mare, prăjit în tigaie, dar cam aici se oprea meniul meu pescăresc.

Era seară târziu. A doua zi începeam munca după sărbătorile de iarnă, îmi fixasem un obiectiv clar în cap cu slăbitul, iar adrenalina aia încă mă ajuta să n-am vreun gând culinar.

Singurul magazin deschis era Mega. Am luat iaurt fără grăsimi, biscuiți din ăia Fitness, avocado, brânză de vaci slabă, pâine de secară și o salată verde.

Pește slab nu aveau. Probabil se văzuseră și alții în pozele de Revelion, așa că vânzătoarea mi-a recomandat fructe de mare. Nu mâncasem în viața mea, dar ce putea fi rău când voiam să dau jos kilogramele?

Prima noapte de foame

M-am pus în pat. Pe la două am început să simt niște ghionturi în stomac. Am băgat repede un pahar cu apă, că așa îmi spusese un amic. Alt ghiont, alt pahar. Până pe la cinci dimineața, n-am închis un ochi și am băut patru kile de apă. Mă simțeam ca un cimpoi chinuit de soartă.

Pe la șase m-am dat jos din pat și primul gând a fost să mă cântăresc, să văd cât slăbisem după acea noapte în care devenisem adeptul apei plate. Zero. Dimpotrivă, mai pusesem vreo 300 de grame.

Iritarea aia mi-a ținut loc de foame. Nevasta mi-a pus la pachet două ouă fierte, un avocado, patru biscuiți fitness și o sticlă de doi litri de apă. Cum am ajuns la mașină, am urcat în grabă înapoi, că, deh, apa aia trebuia și eliminată.

Am ajuns la muncă. Pe la nouă a început să îmi dea ghes foamea. Repede, un biscuite din ăla fitness. L-am ronțăit ca un șoricel, ca nu cumva să mănânc prea mult și să nu slăbesc. Am ronțăit de trei ori, o gură de apă. Am ronțăit de încă trei ori, altă gură. Nu mai mergea șmecheria cu apa.

Am decojit un ou, am căutat sare, dar n-aveam voie, și l-am băgat în mine cu biscuitele fitness. Nu știu care dintre voi a mâncat așa vreodată: are gust de pâine acră și transpirată. Iar oul fiert fără sare n-are niciun haz.

Mi-am păcălit ziua și am ajuns seara acasă. Nu că mi-era foame. Eram lihnit.

Creveții cu orez negru

Am deschis frigiderul: gol.

M-am uitat în cămară după sticla de țuică: apă plată.

Pe aragaz erau două vase care fierbeau. Mi-a venit speranța.

Când am văzut ce aveam în farfurie, mi-a venit să mă arunc pe geam.

Mă, eu am fost crescut la țară, iar la mamaie acasă sau la mama, nicio arătare ca aia nu fusese vreodată prezentă. Iar orezul îl știam așa cum l-a lăsat Dumnezeu: alb. Habar n-aveam că există și altă culoare.

Când am văzut forma aia încovoiată, crustele alea, mustățile sau ce dracu’ or mai fi, puteai să-l tragi în tigaie, să pui pe el toate mirodeniile pământului, tot îmi întorcea stomacul pe dos. Iar orezul negru nu mă ajuta deloc.

Am scurmat cu furculița de vreo două ori prin farfurie, mi-am mutat ochii de la drăcia aia cu mustăți și am băgat vreo trei pahare de apă. Pe bune, mi-a dispărut orice poftă de mâncare.

Noaptea am mâncat vreo jumătate de pungă de biscuiți. Jale.

A doua zi, la muncă, tot pe la nouă, altă stare de leșin de foame. Am luat avocado și m-am apucat să-l tai. Textura ăluia și forma mă duceau cu gândul la un testicul, credeți-mă pe cuvânt. L-am aruncat frumos la coș și am băgat încă niște biscuiți fitness.

Seara, acasă: pâine de secară, păstrăv, lămâie și niște boabe. Linte.

Păstrăvul fiert, nu prăjit, boabele fierte, pâinea de secară mai rea decât biscuiții. Dar măcar nu mai semăna nimic în farfurie a pui de drac.

Am mâncat cât să zic că nu mor de foame.

Nouăsprezece zile de chin

După vreo zece zile de chin din ăsta, cântarul m-a răsplătit. Chiar prea mult. Ar fi trebuit să fiu fericit, dar cred că toată nenorocirea lumii se strânsese pe chipul meu.

Exact la 19 zile de la decizia crucială care îmi schimbase complet viața și îmi furase orice dorință de a mai trăi, am avut o ședință.

Eram câțiva în jurul unei mese, cu hârtii în față, cu… ce se face la ședințe.

Dintr-odată, am început să îi aud în reluare, apoi să văd în jurul colegilor ceva ca o aură roz. Parcă erau niște ornitorinci simpatici, rozalii, care vorbeau o limbă pe care nu o cunoșteam.

Am terminat activitatea aia cu chiu, cu vai, abia m-am târât la mașină și am plecat acasă după ce mi-am mai revenit cât de cât.

Era seară. Prima măcelărie deschisă era în drumul meu. Tocmai dădeau să închidă. Cred că oamenii mi-au văzut mutra și și-au dat seama ce se poate întâmpla dacă bagă textul cu „am închis”.