Dacă vin extratereștrii, poate încercăm să „îi omenim”
În filme, omenirea se unește în fața pericolului. La noi, până să ajungă nava mamă deasupra blocului, probabil ne certăm pe locul de parcare, pe gardul viu și pe cine a chemat-o fără acordul asociației.
1. Filmul în care omenirea se unește
Mă uitam zilele trecute la un film în care niște extratereștri invadaseră Pământul, iar oamenii din toate țările s-au unit și au trimis brontozaurii ăia înapoi de unde veniseră.
Nu mai conta că era american, chinez, din Nagorno-Karabah sau de prin vreun sat din Mongolia; toți știau engleză, erau solidari și au reușit să găsească și să distrugă nava șefului ălora în vreo oră și cincizeci de minute, cât a durat filmul.
Mesajul era clar: oamenii se unesc, au o genă universală comună și, împreună, luptă până la capăt pentru specia lor.
În timp ce meditam la chestia asta, aud tămbălău afară, în parcarea blocului. Vecinul de la parter se ciondănea cu cel de la 3:
— Bă, ești chior? Nu vezi că, de câte ori parchezi jaful ăsta de mașină, o bagi prea aproape de a mea, că abia mai pot să deschid portiera?
— Tataie, comunist ai fost, comunist ai rămas! Numai să stai cu ochii pe geam știi! Cum dracu’ nu e loc? Vrei să treci cu camionul?
— Ești bou!
— Bosorog prost!
În timp ce mă uitam la ei, pe trotuarul de vizavi, două cucoane țipau una la alta, mai să-i acopere pe ăștia cu parcarea lor:
— Pune mâna și educă-ți odrasla. M-am săturat să tot îl bulizeze pe al meu. E ultima oară când îți spun!
— Ce bulizat visezi? Plodul tău înjură ca la ușa cortului; așa s-o pomeni în casa voastră!
— Proasto!
— Proastă e mă-ta!
În nici zece minute s-a dus dracu’ senzația aia din film, cu unitatea dintre oameni, cu specia, cu solidaritatea, cu planeta apărată la comun.
2. La noi, ca la nimeni
Nu știu cum naiba sunt alte nații. Am fost și eu plecat, pe ici, pe colo, prin Europa și nu numai, mai cu treabă, mai în concedii, dar nicăieri nu vezi ce e pe la noi. Sau poate n-am stat eu destul. Poate și alții au nebuniile lor, doar că le țin mai ascunse.
La noi, parcă scandalul e o cifră din CNP.
Și chestia asta e de când eram copil.
Unul ținea cu Steaua, altul cu Dinamo. De la un rahat de meci ajungeau la o ceartă de fugeau toți câinii pe un perimetru de un kilometru și apoi nu-și mai vorbeau cu anii.
Îi lua unuia foc casa, iar ăla de lângă el, în loc să-l ajute, începea să urle că i-a afumat rufele de pe sârmă.
Când s-a împărțit pământul, avea fiecare câte douăzeci-treizeci de hectare și tot ajungeau la poliție sau prin spitale după o ciondăneală zdravănă, fiindcă o cracă de la vreun pom făcea umbră în cotețul găinilor celuilalt și d-aia nu mai făceau alea ouă.
Poate în ADN-ul nostru o fi chestia asta de scandal continuu între vecini, neamuri, comitete de părinți, colegi de birou sau de șantier.
Ce e mai rău e că și atunci când plecăm să muncim afară ducem cu noi mizeria asta. Îi vezi pe alții cum se ajută, cum te ajută, cum îți arată bunătate, dar când vine vorba de unul de-al tău, te ferești ca dracu’ de tămâie.
Ori te dă în gât la șef că stai și nu muncești, ori te bârfește până i se usucă gura, ori te împroașcă cu toate răutățile lumii când te vede că ai reușit să ridici puțin capul. Se uită străinii ăia la noi și se crucesc.
Dacă ceri unuia să te ajute să urci ceva mai greu în casă, o să afli toate bolile de spinare pe care le are.
Dacă te apuci să cureți și să tai gardul viu din fața blocului, se găsește una să cheme poliția că vandalizezi spațiul comun.
Dacă mergi la o înmormântare, o să afli toate variantele posibile despre cum „l-au lăsat să moară ca să-i ia averea”.
Dacă mergi la o nuntă, ieși la o țigară și o să auzi cât de depravată a fost mireasa și că „ăla a luat-o că o fi rămas bortoasă”.
Dacă te inundă vecinul de sus, trebuie să mai plătești vreo două echipe de specialiști care să-i explice că problema e, de fapt, la o țeavă din casa lui, de la baie. Cum să spargă el bunătate de bucată de gresie și să repare țeava aia, dacă lui nu-i curge nimic în casă?
3. Ajungem de râsul lumii
A fost un moment unic în 1989, când oamenii s-au îmbrățișat și au luptat pentru libertate. A durat puțin. Prea puțin. În câteva zile au început teoriile că a fost lovitură de stat, că au fost străinii, că au venit klingonienii. Habar nu am ce a fost, că eram copil. Important era că scăpasem de dictatură.
Toate țările democratice au alegeri libere; la noi, orice astfel de eveniment se transformă în circ. Am ajuns de râsul și de spaima Europei cu toate idioțeniile noastre. De la bâte pe spinarea studenților până la boții care au infestat mintea votanților. Dacă am rămas la coadă, poate or avea și alții o părticică de interes, dar vina principală ne aparține.
Cum dracu’, când pleci în altă țară, respecți orice? Respecți viteza pe autostradă, stai la coadă civilizat, nu înjuri companiile lor de transport când întârzie vreun autobuz sau troleu — și, credeți-mă, și la alții mai întârzie —, nu deschizi gura sau telefonul când te oprește poliția pe stradă, iar când te întorci în țară devii un revoluționar cubanez.
Și la ei stai la aeroport, la check-in, cam cât stai și la noi. Aia sunt atenți, la noi sunt corupți. Poate or fi sau nu, dar n-are legătură cu statul tău la rând.
De ce naiba știm doar de frică, de amenzi, de coerciție?
4. Boală veche și nouă
De ce, atunci când vine copilul doar cu note mici, nu ne uităm în propria ogradă? O fi vreun profesor mai zelos, dar toți sunt la fel?
De ce, când mergem să ne operăm, prima întrebare pe care o punem când ajungem în salon e: „Cât ia doctorul? Dar anestezistul?” Pe bune, ne-o lăsa să murim dacă nu dăm nimic?
Paradoxal este că și atunci când mergem la un cabinet particular și plătim o poală de bani, tot mai „omenim” medicul cu un pachet de cafea sau o sticlă de mai știu eu ce.
De ce, când trecem pe roșu și ne oprește vreun echipaj de poliție, avem autohtonul obicei de a băga vreo bancnotă între talon și asigurare?
Ce căutăm, săptămână de săptămână, la școala copilului, cu „mici atenții” pentru doamna dirigintă sau pentru alt și alt profesor?
Poate mai sunt slujbași ai statului care mai au acest obicei, dar, de cele mai multe ori, hatârul ăsta este în esența noastră.
Nu e interzis să duci un buchet de flori la începutul sau la finalul anului de învățământ.
Nu e interzis să recunoști că ai trecut pe linia continuă și poate primești doar un avertisment.
Nu e interzis să scrii o recenzie pozitivă pentru un medic care ți-a operat mama și poate îl va bucura mai mult decât punga de cafea pe care i-o lași în cabinet.
Dar nu, noi suntem noi.
Avem proastele noastre obiceiuri care, se pare, și acum, la peste treizeci de ani de când au murit niște oameni pentru libertate, au rămas neschimbate. Și nu vorbesc doar despre tarele bătrânilor care mai sunt în viață, care încă strâng bani pentru înmormântare, popă, medic, gropar și ce mai cred ei că trebuie plătit ca să nu se supere nimeni.
Vorbesc și despre ceilalți. Despre noi toți. Despre tinerii și despre cei trecuți de prima tinerețe care așteaptă la doctor cu o pungă de cadou, care vin marți sau miercuri la școală cu mâinile pline de „atenții”, care pleacă la drum cu mașina și au niște bani puși deoparte în caz că încalcă ceva.
Și tot noi, seara, când ajungem acasă, după ce „am omenit” pe unii sau pe alții, devenim ăia vocali pe internet:
„Jos corupția!”
„Stat eșuat!”
„Șpaga ucide!”
„Vrem ca afară!”
Nu trebuie să fii sociolog, psiholog sau cine mai știe ce specialist. E suficient să te uiți la indivizii care intră în spitale, școli sau alte instituții și să vezi ce au în mână și cum se vede colțul vreunui plic.
Începe să mă bucure faptul că, atunci când ies, unii dintre ei au asupra lor obiectele cu care intraseră.
Poate e un început. Poate e doar o părere. Poate e o picătură într-un ocean.
5. Extratereștrii și ultima noastră șansă
Dar am speranță.
Dacă nici în următoarea perioadă nu ne vindecăm, singura noastră șansă este să ne invadeze extratereștrii.
La ăștia nu cred că merge cu „hai să-i omenim”.
Descoperă mai multe la Doar cuvinte...
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
