Când și moartea ajunge pe Facebook

A trecut aproape o săptămână și un pic de când am îngropat-o pe mama. Știu… Dumnezeu s-o odihnească! Nu sunt nici primul, nici ultimul care a ajuns în punctul ăsta al vieții. În acele momente, sincer, n-am avut ficatul necesar să văd prea multe în jurul meu. Imagini dispersate, tradiții și obiceiuri mai bune sau mai rele, popa, groparii, pomana… de analiză socială chiar n-am avut chef.

După ce am terminat cu cele ce se fac în asemenea momente, am plecat câteva zile, cu ai mei, undeva departe, să-mi limpezesc mintea și să le ofer și lor acel concediu pe care îl programasem de luni de zile.

Am un obicei prost. Dimineața, până să răsară soarele, vin singur la mare, mă pun pe un șezlong și îmi las mintea să se recalibreze. Din fericire, n-am un număr impresionant de neuroni, deci procesul ăsta durează relativ puțin. Și atunci încep să se așeze oleacă imagini, vorbe, cuvinte și trăiri.

Am tot scris despre orășelul în care m-am născut, despre boala mamei, despre demență, despre operații peste operații și chinul prin care a trecut. S-au sfârșit. E acolo cu tata, liniștită și fără durere. Nu insist acum pe subiectul ăsta; nu simt nevoia și nici n-am starea.

Despre altceva vreau să scriu astăzi. Despre bătrânii noștri, telefoanele lor, internetul și realitatea paralelă care le este indusă de fenomenul ăsta digital.

În primul rând, acum, evenimentele de orice fel se anunță pe pagina de Facebook a orașului. Nu mai umblă lumea din poartă în poartă să vorbească om cu om, cum se făcea pe vremuri. Nu interesează pe nimeni că tu nu vrei să faci circ dintr-o înmormântare. E musai ca tot orașul să știe.

Stai cu gândurile tale și încerci să-ți cauți resursele interioare pentru zilele alea și apare unul sau altul:

De asta îți arde ție atunci! De like-urile date de dracu’ știe cine și de babele care stau cu ochii beliți în telefoane să vadă cine mai scrie câte ceva despre mort.

Încă e bine că nu vine lumea cu flori digitale sau coroane din emoticoane.

Încerci să mai aranjezi fursecurile alea pe măsuță, să mai pui un pahar cu apă sau cu suc și să-i servești pe oamenii veniți la priveghi. N-au cum să ia paharul, că ambele mâini sunt ocupate cu butonatul telefonului.

Te uiți cu ochii goi la femeia aia și te întrebi dacă e sănătoasă la cap. Afară te topeai de căldură, iar ea plângea că o femeie de 91 de ani murise de frig acum două zile.

Ai vrea să-i spui să nu mai creadă tot ce citește, dar deja scrisese două comentarii pline de năduf și distribuise povestea.

În alt colț, altă babă ofta citind un articol de același gen. În curte, zeci și zeci de oameni veniți la priveghi și la înmormântare erau cu telefoanele în mână. Sufereau sau se distrau citind ceea ce, de cele mai multe ori, internetul le împingea în față.

Realitatea din fața noastră și cea din telefon

Nu vreau să vorbesc cu păcat, dar am văzut din ce în ce mai mulți bătrâni care au ajuns așa. Uită să trăiască realitatea de zi cu zi, să se bucure când văd un copil jucându-se, să se întristeze când le moare un apropiat.

Trăiesc „realitățile” inventate pentru ei. Cele care aduc lucruri extraordinare, senzaționalul, nu banalitatea din fața lor.

Internetul a învățat foarte repede un lucru: dacă te oprești câteva secunde la o poveste tristă, îți mai arată încă zece. Dacă ai citit un articol despre o mamă abandonată de copii, imediat îți mai servește încă douăzeci la fel. Nu pentru că ar fi toate adevărate, ci pentru că emoția ține omul cu ochii în ecran.

Credeam că experiența acumulată de seniorii noștri o să-i apere de astfel de capcane, că ele prind doar la tineri sau la cei „mai săraci cu duhul”. M-am înșelat.

Omul rămas singur, în vechiul orășel de provincie, cu copiii plecați la București, la Cluj sau prin alte țări, are nevoie de ceva care să-i rupă monotonia. Când casa se golește și serile devin din ce în ce mai lungi, telefonul începe să țină loc de vecin, de banca din fața porții, de televizor și, uneori, chiar de familie.

Nu am obiceiul să spun că înainte era mai bine. Din cele mai multe puncte de vedere, nu era. Dar oamenii vorbeau între ei, își aminteau de trecut, de școală, de profesori, de părinți, de pozne și de fostele iubiri. Acum stau în casă, iar comunicarea s-a mutat în distribuiri, postări și share-uri.

Și uite așa, stând pe malul mării, mă gândeam la prostiile astea. Era aproape șase dimineața. Veniseră oameni care nu aveau somn sau voiau să prindă un șezlong mai aproape de mare. Majoritatea erau în vârstă. Toți, fără excepție, aveau telefonul în mână. Nu priveau marea. Nu citeau o carte. Telefoane, zâmbete și oftaturi.

E suficient să intri pe paginile dedicate familiei, credinței, primăriilor sau comunităților locale și o să vezi că foarte multe comentarii provin de la seniori. Poate au mai mult timp, poate sunt singuri și simt nevoia să refuleze, poate chiar sunt interesați sincer sau poate, pur și simplu, se plictisesc.

E suficient să apară o postare de două rânduri cu „Bărbatul meu stă în patru labe și latră ca prostul”, iar imediat, printre miile de comentarii, apar:

Sau, dacă una postează că n-a intrat la menopauză la 50 de ani, atunci să te ții:

Cu cât e mai tâmpită postarea, cu atât prinde mai bine. Cu cât e mai dureroasă povestea și mai greu de crezut, cu atât pare mai credibilă.

Când emoția bate adevărul

Ce e drept, iadul prin care trece un om îi intră în ADN și nu i se mai pare atât de dureros. Devine parte din tine, intră în obișnuință. Boală, pierdere, altă boală, azil, operații, suferință și iar pierdere… toate astea te au și pe tine ca participant: soț, copil, părinte. Când auzi însă din gura altuia prin ce a trecut, totul pare mai impresionant.

De asta poveștile astea au atât de mare succes. Pun exact sarea și piperul care lipsesc unei întâmplări obișnuite și o transformă într-o tragedie pe care n-ai cum să n-o citești până la capăt.

Stai lângă căpătâiul soțului care suferă de cancer și plângi la povestea unui bătrân care moare în singurătate cu câinele lui credincios în brațe. Ieși cu nepotul în parc și, în loc să te bucuri că îl vezi învățând să meargă pe bicicletă, zâmbești cu lacrimi în ochi la povestea unui copil de la țară care este batjocorit de colegi, ajunge mare doctor și vindecă bolile lumii.

Internetul nu știe că te cheamă Ionescu Vasilica sau Gheorghe Marinel. Nu știe că stai singură într-o garsonieră și că ți-a murit soțul acum treizeci de ani. Dar știe foarte bine la ce te uiți, unde zăbovești și ce citești până la ultimul cuvânt. Îți simte interesul, nevoia de emoție și de senzațional. Și, crede-mă, mamaie, nu îți dă o singură poveste. Îți dă sute. Mii.

Știu că ești o femeie deșteaptă și poate, într-o zi, o să-ți dai seama că toate născocirile alea urmează același tipar și n-o să le mai citești.

Dar atunci s-ar putea să realizezi că țața Floarea s-a dus, că tanti Maria nu mai e, că nea Gigi e oale și ulcele și că mama, colega ta de odinioară, la al cărei priveghi ai venit, merita poate câteva clipe din privirea ta, nu doar câteva secunde rămase între două notificări și un telefon care vibra de atâtea noutăți digitale.