1. Marea noastră nu mai e bună

Ai muncit un an de ți-a ieșit pe nas, ai strâns din cur și ai pus deoparte, lună de lună, ceva bănuți ca să ai de concediu. Ai tot fost prin Eforie și pe la bulgari, dar nevastă-ta și fiu-tu vor și ei să vadă „altă mare”, pești din ăia colorați, cum se vede la televizor, să zboare cu avionul și să nu se mai trezească pe plajă cu nisip în gură de la ăia care vând porumb sau ochelari de soare „100% originali, neamule”.

Nu ai tu bani de Bali sau Singapore, așa că singurele variante sunt Turcia, Egipt sau Tunisia.

Încă din decembrie cauți ca descreieratul „oferte”. Până la urmă, găsești ceva ce pare mai uman ca preț, plătești avansul, apoi restul, mai faci și o asigurare, că, deh, poate te ia o durere de măsele pe acolo, și apoi aștepți să vină vara.

În sfârșit, mai sunt două zile până la plecare.

Casa e cu fundu-n sus. Ți-ai luat ditamai trolerele din timp, din alea Samsonite, să nu zică lumea că ești gherțoi, trei rucsacuri și hai cu bagajele.

Stai o săptămână, dar ce iei la tine te duce cu gândul că o să zăbovești câteva luni pe acolo.

Trei-patru perechi de încălțări de persoană, zece-douăsprezece tricouri sau bluze, pantaloni o grămadă, și lungi, și scurți, o droaie de șosete, medicamente de zici că o să faci pe acolo jumătate dintre bolile existente, creme și loțiuni de se uitau chiorâș ăia de la Bebe Tei, crezând că o să faci speculă cu câte ai cumpărat, și încă o grămadă de lucruri „utile”, de îți burdușesc bagajele până la limita pleznirii.

Le cântărești de zece ori, ca nu cumva să plătești în plus la aeroport, muți dintr-unul în altul și, noaptea, după douăsprezece, totul e pregătit la ușă. Cam o sută de kile de chestii care „sigur o să ne trebuiască”.

Să mai dormi vreun pic? Avionul pleacă pe la șapte dimineața și trebuie să pleci spre aeroport pe la trei. Ești rupt de oboseală, te mai uiți pe YouTube a zecea oară la videoclipurile cu hotelul unde mergi, deja știi unde e masa, plaja, barurile, mai dihai decât unul care e deja acolo.

2. Fără avion parcă nu-i concediu

S-a făcut ora plecării. Comanzi un Uber sau un Bolt. Primul care vine o ia la sănătoasa când te vede cu atâtea bagaje, că săracul șofer crede că ești vreun imigrant sau unul care vrea să plece definitiv din țară. Următorul te ia cam cu o înjurătură pe buze: două trolere și un rucsac în portbagaj, restul pe unde se găsește loc prin interior.

Ajungi la aeroport. E patru dimineața și te gândești că ai fost preventiv și că o să fii primul la check-in, să-ți alegi și tu un loc din ăla la ușile de evacuare, unde e mai mult spațiu la picioare.

Să crezi tu că ești primul!

E o coadă ca un șarpe imens, de sute de oameni. Tu ești printre ultimii veniți. Îți arată nevastă-ta câte bagaje au și ailalți și, într-adevăr, majoritatea sunt cam ca tine.

Caști de oboseală și te miști ca melcul până îți vine rândul la ghișeu. Zâmbești triumfător când îți pui bagajele pe bandă și vezi că niciunul nu depășește greutatea admisă, cu toate că nici dracu’ nu se uită dacă ai depășit sau nu.

Treci mai departe. Jos cureaua, filtru de securitate, pui totul în lăzile alea, piuie sandalele nevestii, pe fiu-tu îl opresc aleatoriu la un control amănunțit, mai pierzi și pe acolo vreo cincisprezece minute.

Duty-free, prețuri de îți ridică părul măciucă în cap, locuri pe scaune ioc, dormitezi în picioare, cu spinarea lipită de un perete.

Când să înceapă îmbarcarea, pe ăla mic îl apucă dusul la WC. Cauți toaleta, până o găsești, până revii, iar ești ultimul la coadă.

Ajungi în avion. Tu ești într-un capăt, soția pe la mijloc și copilul în coada avionului, cu toate că, având sub paisprezece ani, ar trebui să stea cu vreunul dintre voi. Loc deasupra nu mai e nici să pui un ac, bagi rucsacul sub scaun și începe vânzoleala românească.

Vreo douăzeci de minute, toată lumea se mută: ba în stânga, ba în spate, ba la dracu-n praznic, dar, în cele din urmă, fiecare familie se reîntregește.

Pleacă avionul. Trec ăia cu cărucioarele cu de toate pe culoar, vă împingeți unul în altul, plânge copilul din față, urlă ăla din dreapta, se face coadă la toaleta avionului, încerci să ațipești, dar nimic. Mai faci o poză, îți pui și îți scoți căștile din urechi, te mai belești în jur și îi invidiezi pe ăia care dorm ca urșii.

Aterizare, aplauze plictisite, toată lumea se ridică în picioare și stai ca prostul așa vreo jumătate de ceas, până începe debarcarea.

Cauți disperat autocarul pentru transferul la hotel. Se umple, în cele din urmă, oprește de vreo opt-nouă ori până ajungi la al tău.

E o căldură de te sufoci, e trecut de miezul zilei și tu încă nu ai ajuns la destinație.

3. Parcă e și nu e

În sfârșit… vezi resortul mult visat. Scoți tarlaua de bagaje și intri victorios la recepție.

Hopa! Unde naiba sunt ăia cu nucile de cocos pline cu cocktailuri, așa cum văzuseși în reclame? Poate or fi în pauza de masă…

La recepție, o cucoană plictisită îți face formalitățile de intrare.

Îți pune brățara pe încheietură, lași bagajele claie peste grămadă într-o cămăruță și te duci la bar.

M-ar bate Ăl de Sus să spun că nu ai ce bea! Ești fumător și ieși pe terasă. Bă, așa căldură nu am prins în viața mea la noi. Cum dracu’ să bei un whisky sau o tărie când te topești? Bere, suc și apă.

Intri la masă și nu prea e ca pe YouTube. Majoritatea platourilor erau cam pe terminate, din supa de vită nu mai rămăsese decât apa chioară, la pește doar cozile, iar torturile erau răvășite de ziceai că se bătuseră cu ele.

Sincer, de la oboseală și căldură nici nu prea ți-e foame. Plus că nici nu te cazaseși. Mănânci ceva, să nu zici că nu ai mâncat.

Camera e gata. E incomparabil mai bună decât aia de la Costinești, unde ai stat ultima dată, dar departe rău de videoclipurile alea în care intra briza și se vedea marea sub picioarele tale. Vezi ceva din mare dacă te apleci puțin și faci abstracție de balconul vecinului și de colțul clădirii.

Mai contează? Abia aștepți să ajungi în apa „mării care nu e ca la noi”.

Mă, oameni buni, dacă ai ghinionul sau neinspirația să te fi bărbierit de curând ori să te fi epilat, contactul cu apa aia extrasărată te face să ai impresia că îți ia foc pielea.

Până la urmă, te obișnuiești cu durerea și începi să cauți peștii ăia superbi. Încearcă să deschizi ochii în Marea Roșie! O să vezi nu pești, ci stele verzi, iar până îți revine vederea îți vine să-ți dai palme singur.

Piscina e mai sigură. Dacă găsești vreun șezlong liber. Ai barul aproape, cu căldura începi cât de cât să te înțelegi, berea e rece, barul e burdușit cu zeci de sticle de băuturi, mai iei o bere și se face ora pentru cină.

Duș, îți iei o pereche de pantaloni lungi, că așa scria în hârtiile alora, că musai la masa de seară să vii cu pantaloni lungi.

Ajungi la masă și realizezi că ești singurul bou care nu e în pantaloni scurți. Unii se uită la tine și zâmbesc, că probabil și ei au pățit la fel. Ți-e ție foame și îi bagi în pizda mă-sii cu ironiile lor!

4. Când ești țăran, rămâi țăran

Îți iei o ditamai farfuria și începi să vânezi bunătăți de pe tăvile și platourile care împânzesc sala de mese.

Aici trebuie făcută o distincție importantă: sunt oameni care mănâncă de toate și sunt dornici să încerce mereu ceva nou și sunt alții care mănâncă doar anumite feluri de mâncare și nu sunt adepții ideii de a băga în ei chestii exotice. Ăștia din urmă, printre care mă număr și eu, suntem focusați, în principal, pe carnea de porc: ceafă, costiță, sarmale, chiftele și orice altceva se face din porc. Uneori mai mâncăm și pui, dar bine prăjit, cu mujdei, și caras, din ăla mare, crestat sănătos și încins într-o tigaie. De asemenea, suntem fani ai iahniei de fasole, ai verzei călite, ai cărnii la garniță, iar în garniță există doar carne… de porc. Nu mâncăm vită, oaie și tot restul de alte viețuitoare.

La restaurantul de la hotelul tău, de fapt la toate hotelurile din acele zone, carnea de porc e complet absentă. Nu-i judec, asta e religia și tradiția lor. Citiseși asta, dar nu ai realizat cu adevărat care avea să fie efectul.

Treci cu farfuria goală prin dreptul oalelor ălora și ridici capacele: rasol de vită cu prune, cușcuș cu berbec, antricot de miel cu sos de soia, orez cu bucățele de oaie, oaie cu sos de dracu’ mai știe ce.

Ieși pe terasă: berbecuț la proțap, grătar de miel, pastramă de oaie.

La pește erau fel de fel de bucăți fierte sau la cuptor, cu o grămadă de mirodenii din alea arăbești.

Toată lumea cu farfuriile pline, a ta era complet virgină.

Mai dai o tură prin restaurant. Aceleași preparate. Găsești într-un colț niște macaroane fierte și, lângă ele, un castron cu sos roșu. Nimic cu oaie, miel, berbec sau vită. Îți umpli farfuria, pui sos ca lumea și te așezi lângă ai tăi. Nevastă-ta avea deja un orgasm digestiv: dispăreau cotletele de berbecuț în gura ei mai repede decât o picătură de apă pe asfaltul încins. Ăla mic avea în fața lui vreo câteva bucăți de vită, cartofi prăjiți și salată cu mirodenii.

Macaroanele alea cu sos nu erau nici bune, nici rele. Nu aveau niciun gust, cam ca mâncarea de la spital. Măcar îți umpleau burta.

Dulciurile? Închipuiți-vă că faceți acasă niște gogoși, din acelea micuțe, rotunde. După ce le scoți din tuci, le bagi în miere, din miere în scorțișoară și apoi în zahăr. Mă, nu că erau dulci, erau al dracului de dulci!

La fel erau și baclavalele de tot felul. Singurele care nu erau atât de pătrunzătoare erau șarlotele alea pe care le faci din plicurile pe care le găsești și pe la noi, prin Kaufland. Pui ce e în plic în apă, fierbi, lași să se răcească și e gata. Bagi în tine două castroane din alea.

După cină, spectacolul ăla pe care îl mai văzuseși și în Bulgaria: întâi cu muzică pentru copii și apoi cu ceva din anii ’90.

Pici frânt și dormi neîntors.

A doua zi. Micul dejun e OK. Mai puțin că baconul ăla prăjit e de vită. În rest, omletă, clătite, unt și gem.

Pui un prosop pe un șezlong la piscină, ca să nu mai pățești ca în ziua trecută. Ajungi la mare. Ai deja la tine masca aia cu țevușca în gură. Zeci de inși ca și tine stau cu curu-n sus și capul în apă și se uită la pești. Chiar sunt o grămadă. Corali superbi și roiuri de pești de toate culorile.

Când ieși din apă, nisipul e fierbinte de zici că e tăciune aprins. Țopăi ca nebunul până ajungi la papuci. Mai bei o bere. La piscină, ca la piscină. E frumos.

Masa de prânz. Se repetă aproape identic chestia de la cină. Vită, berbec, pește fiert sau la cuptor, mirodeniile alea pe care nu le suporți. Mai bagi un castron de paste cu sos: același gust fără gust.

Fiecare seară, la cină, are ceva specific: seara fructelor de mare, seara cu sushi, seara arăbească, seara…

Exact ce nu mănânci tu!

Din a treia zi începi să te deștepți și o rogi pe duduia ospătăriță să-ți pună pentru masa de prânz niște unt deoparte. Ți-l aduce pe bucățele de gheață. Pâine proaspătă, unt și sare. Mai bun decât porția de paste cu sos.

5. Iaht, ATV și cămilă

Îți iei o croazieră cu iahtul. La prima oră ești la vaporaș, mergi câțiva kilometri în larg. Sari în apă și vezi pești. Alți pești. Pe vapor se servește un singur fel de mâncare: orez cu chiftele de oaie. Zâmbești în sinea ta când vezi o grămadă de inși cum dau la boboci din cauza legănatului pe catamaran. Tu nu ai ce.

În altă zi, iei o plimbare cu ATV-ul. La 4:30 dimineața vine unul să vă ia de la hotel. Ajungi undeva la periferia orașului. E întuneric. Ăia au fețele acoperite cu un fel de batic. Cam îți țâțâie fundul. Ți se explică să-ți iei și tu unul, că o să-ți intre nisipul în gură. 15 euro.

Pleci cu ATV-ul până ajungi la un fel de munte micuț, unde sunt niște scaieți. Tradiția este să arzi un scaiete din ăla. Îl arzi. Pleci apoi până ajungi la un fel de cort care cică reprezintă un sat de-al lor. Un tip plictisit, îmbrăcat într-un fel de pijama, te salută. Îl saluți și tu. Ceaiul ăla amar e inclus în preț. La fel și plimbatul cu cămila.

E o cămilă slabă și arată de ți-e milă să te urci pe ea. Nevastă-ta se urcă. Trei pași ai cămilei și asta e tot. Te vede cămila că ești ditamai animalul. Se pune în genunchi și apoi pe o parte. Ăla în pijamale se uită rugător la tine să nu te urci și să-i omori cămiloiul. Nici nu aveai de gând.

Ajungi pe la opt dimineața la hotel. Sunt deja 37 de grade și ai nisip și în cele mai ascunse orificii ale corpului.

Mănânci în cele șapte zile atâta unt cât n-ai mâncat în toată grădinița.

Prin a cincea zi auzi o voce din țara ta. Zâmbești fără să vrei.

Faci sute de poze la tot ce mișcă. Ajungi să-ți faci și ție poze când faci poze.

Patul e OK, dar nu e ca la tine acasă.

De la atâta unt și paste ești balonat ca dracu’. Nu tu o ciorbă!

Trezit, omletă, unt, văzut pești, piscină, bere, iar bere, iar unt, iar piscină, bere, duș, iar unt, spectacol și nani. La fel și mâine. Și poimâine.

6. Până la urmă…

Îți lipsește Gică, cu porumbul lui fiert. Îți răsună în cap:

Sau:

Ți-e dor de o hamsie cu usturoi. De o ciorbă de pește de la „Pescăria lui Matei”. De o porție de sarmale de la împinge-tava.

Te gândești la o iahnie cu o ceafă de porc și mai întinzi o bucată de unt pe pâine. Uiți că ai pus deja sare și mai pui o dată. E sărată ca naiba, dar nu mai sărată ca apa mării.

Mai ai o zi. Te bucuri că o să pleci acasă.

Cât de tâmpit ești! Te-ai chinuit să strângi bani să vii aici și acum vrei acasă.

Ajunge autocarul. Îi vezi și pe ăilalți la fel de dornici să ajungă la aeroport. Nu ți se mai par atât de nașpa.

În avion nu te mai deranjează așa de tare răcnetul băiețelului din spatele tău și nici plânsul fără sfârșit al gemenilor din stânga.

Bagi și tu o porție de aplauze când aterizezi. De data asta, sincer.

Uber, bagaje, cheia în ușă ca să iei alte chei, cele de la mașină.

Plec la soacră-mea.

A făcut o ciorbă de pui acră, așa cum îmi place. Și o tocăniță de purcel. Și niște cornulețe cu osânză de porc.