1Blocul, ploaia și avizierul

Zilele trecute au fost inundații mai în toată țara, inclusiv în București. Săracii oameni care stau la casă erau disperați de șuvoaiele de apă care mai că le intrau în curte și în casă.

Când stai la bloc, nu ai necazul ăsta cu hidroforul, cu scos apa, cu grădina inundată. Închizi geamul și cam aia e. Poate să plouă o săptămână, că nu prea îți pasă.

După ce trece apa, ăla de la bloc deschide geamul și simte ce a pus pe grătar celălalt, de la casa de peste drum. Înghite în sec, înjură puțin și închide geamul la loc.

Sunt avantaje și dezavantaje în ambele situații.

Dar ce nu va ști niciodată cel care stă la casă sunt ședințele de bloc. Sau cum dracu se numesc.

Stau la bloc. Și eu, și nevastă-mea am copilărit la casă și ne-a ajuns.

Din fericire, acum stăm într-un bloc nou, cu patru etaje. Suntem vreo zece familii pe scară și, sincer, cunosc doar două-trei, cu care avem relații civilizate. Cu o parte din restul ne-am auzit o dată sau de două ori la telefon, iar cu ceilalți deloc.

Însă, în urmă cu mai bine de 15 ani, locuiam cu chirie într-un bloc din ăla comunist, cu zece etaje, cu cinci apartamente și garsoniere pe fiecare etaj.

Președintele de bloc era unul bătrân, chel, care umbla mai tot timpul beat și pentru care blocul era cum e osul pentru un pitbull. Unii vecini spuneau că fusese un fel de securist, dar mă îndoiesc că până și ăia recrutau asemenea specimene tâmpite.

Rostul lui pe lume era să-ți fută creierii. Și la asta se pricepea chiar bine.

Ba voia să plătești întreținerea în aceeași zi în care o afișa, ba te lua la rost că ai parcat pe drumul public, în fața blocului, că acolo parchează doar proprietarii, nu chiriașii, ba te întreba de ce tragi apa la WC noaptea, ba de ce cobori mereu cu liftul, că „ăștia tinerii trebuie să mai facă și mișcare” și „trebuie să facem economie”.

Ajunsesem să am oroare de avizierul ăla mare de la intrarea în bloc.

Foi peste foi, cu fel de fel de amenințări scrise agramat, cu lozinci din alea ceaușiste despre economie, liniște și bună conviețuire. Iar cea mai idioată era:

Veneai de la muncă și găseai oamenii buluc la intrare. Unii abia veniți de la serviciu, alții în halate sau pijamale, cu toții chemați la ședința nebunului.

Nu aveai cum să ajungi la lift sau să urci pe scări. Te simțea cum simte șobolanul cașcavalul.

Îi explicai că ești chiriaș și n-ai treabă cu ședințele alea, iar el îți spunea că trebuie să iei la cunoștință ce se decide în bloc, ca să știi ce ai de respectat.

Ceilalți dădeau din cap. Nu era să le strice doar lor seara.

La început nu înțelesesem de ce dracu nu îl schimbaseră din rahatul ăla de funcție, dacă tot știau toți că e bătut în cap.

Răspunsul era simplu.

Prin ’90 și ceva făcuseră asta. Și atunci au fost cele mai multe reclamații trimise la toate instituțiile posibile, de ajunsese blocul celebru în cartier pentru câte mașini de poliție și pompieri fuseseră chemate aiurea.

Pentru orice.

Pericol de incendiu. Posibilă delapidare. Tulburarea liniștii publice. Suspiciuni. Nereguli. Abuzuri. Cuvinte mari, scrise de un om mic și beat.

Vechea conducere își dăduse demisia. Apoi și cealaltă conducere. Așa că, până la urmă, oamenii n-au avut încotro și l-au votat iar pe cretin.

2Ședința nebunului

Și începea ședința.

Și continua așa vreun ceas, un ceas și jumătate.

Cum dădea unul să plece, sărea imediat cu gura pe el:

Așa că mai nimeni nu prea îndrăznea să plece. Nu era vreunul fără păcat.

Pe la 9 seara se termina ședința, fără nicio concluzie și fără nicio logică.

Pe la 11.30 noaptea, când te băgai în pat, țârr la ușă.

Era dobitocul. Te punea să semnezi procesul-verbal.

După o jumătate de oră, iar țârr.

Uitaseși să semnezi pe pagina 2.

Dimineața, când te duceai la mașină, era afară, cu țigarea în bot, și îți urmărea orice mișcare.

Mai treceau câteva zile, alt afiș, altă ședință, același buluc de oameni la intrarea în bloc.

Nu știu ce vecin închisese balconul și se vedea blocul urât. Altul arunca chiștoacele pe geam. Altul lăsa motorul pornit prea mult dimineața, să se încălzească mașina, și făcea gălăgie.

Alt proces-verbal. Alte semnături.

3Carioca

La un moment dat, cineva a reușit să deschidă avizierul și a mâzgălit cu carioca zecile de foi puse de tâmpitul de președinte.

Când am plecat dimineața și am văzut tot felul de desene cu draci bălțați la avizier, am rămas trăsnit. Abia așteptam să ajung acasă și să văd reacția ăstuia.

Când am ajuns, pe la 17, tocmai pleca poliția.

Idiotul tremura tot și țipa că le face reclamație, că știe el pe nu știu cine.

Seara a pus un afiș cu o nouă ședință pentru a doua zi.

Dimineața, când am plecat, pe afiș erau, de data asta, nu desene, ci mesaje adresate „domnului președinte”. Cu falusuri, cu mă-sa și cu tot neamul lui. Tot cu carioca.

A schimbat lacătul.

Degeaba.

Cine îl deschisese pe primul îl deschidea și pe ăsta.

Pândea pe scară ca un nebun, să prindă făptașul. Cum lipsea 5-10 minute, cum apărea scrisul.

Bătea la uși să vadă cine e acasă, ca să găsească vinovatul prin eliminare.

Nu l-a aflat niciodată.

Problema e că, pe măsură ce făcea mai mult pe detectivul, au început să apară înscrisuri și pe ușa lui, și pe mașină. Toate colorate.

Când era mai interesant, m-am mutat.

Nu știu nici acum cine era și cum făcea.

Poate niște copii mai zvăpăiați. Poate vreun adult care se săturase peste măsură de tembel.

Am mai trecut, după vreo doi ani, pe strada pe care locuisem.

Dacia președintelui de bloc nu mai era la locul ei, de unde nu o mutase niciodată cât stătusem eu acolo.