Dar dacă baba avea dreptate?

— Puiule, dai și tu o fugă până la Lidl să ne iei și nouă niște fulgi de ovăz?

Puiule… așa îmi mai zice nevastă-mea. E ca și cum ai spune unui elefant că e minion. Sau să-i zici unei balene, știucă.

De la o vreme au intrat dracii în ea să slăbească.

— Măi, tati, dacă tot dai banii pe ChatGPT-ul ăla, pune-l să-mi facă și mie un meniu de slăbit.

Intră „tati” pe ChatGPT, îmi cere ăla o grămadă de date despre nevastă-mea, de la culoarea părului până la cât poartă la pantof, de parcă voia s-o mărite și, după vreo 20 de minute de butonat, meniul e gata. Pe o lună.

— Nu-i ceri să-ți facă și ție unul?

Ce apropo gingaș. Ea, sincer, nu prea are nevoie de cura aia de slăbit, dar eu am nevoie de cel puțin două. Dar cum dracu să slăbesc când frigiderul mi-e plin de colivă? Două pomeni intercalate la una-două săptămâni, un ditamai farfurioiul cu colivă adus acasă după fiecare parastas, nevastă-mea nu mănâncă, că ține „cură” și lu’ ăla mic nu-i place. Și trebuie s-o mănânc repede, că „se acrește”. Dacă se acrește și o arunc, se supără „mortu”. Așa că bag de 3 luni în mine colivă cât trei călugări, din ăia flămânzi. Și cum se termină o farfurie, vine următoarea pomană.

Așa că, amărâtul de bot i-a făcut doar nevesti-mii meniul de slăbit.

O grămadă de chestii: de unele am auzit, de altele nu, iar de o parte nici nu știam că sunt comestibile.

Printre „preparatele minune” de dat kilogramele jos este un fel de amestecătură de iaurt, neapărat grecesc, din ăla de 2%, și fulgi de ovăz. Când le pui una peste alta arată ca dracu, numai poftă de mâncare nu îți face.

Dar te pui cu ditamai algoritmul? A spus ăla așa? Asta mănâncă nevastă-mea. Culmea e că îi și place. Și l-a ademenit și pe ăla micu’ de rad o ditamai căldarea de un kilogram de iaurt în 2 zile.

Azi-dimineață iaurt mai aveau, dar nu mai erau fulgi.

— Tati, vezi că a zis mami să iei fulgi din ăia.

Ăsta, afurisitu’, e portavocea lu’ ma-sa. Vorbesc la telefon de vreo 10 ori pe zi și mă-sa are grijă să-i spună să-i aducă aminte lui ta-su, ca nu cumva să uite.

Mă urc în mașină, e o căldură de îți vine să te arunci în prima gârlă ce o vezi, volanul arde, dar dacă trebuie ovăz, trebuie.

Intru la Lidl, mă duc glonț la raionul cu drăcia aia, iau 3 pungi să le ajungă o săptămână și, dacă tot eram acolo, fac un ocol la iaurturi, să mai iau vreo 2 căldărușe, ca să scap de dus la magazin câteva zile.

În fața raionului cu lactate, o babă.

Tot ridica câte un produs, îl punea la loc, apoi altul și tot așa.

Dau să trec de ea să ajung la iaurtul grecesc și o aud:

— Mă, mamă, dacă ești amabil, îmi spui și mie când expiră smântâna asta? Că mi-am uitat ochelarii acasă și nu prea văd.

Mi-am dat seama că nu prea vede, că numai moacă de om amabil nu am.

Și mai am și o fobie cu babele la cumpărături care pipăie tot și n-ai loc să te miști de ele exact la ora când vii de la muncă.

Dar cu asta… mi-a zis „mă, mamă”, mi-a venit în cap maică-mea și am zis să fac o excepție.

Vin către ea și îmi întinde un păhărel, din ăla mic, de vreo 200 g, cred.

Nici eu n-am ochelarii la mine. Scot telefonul, fac o poză unde am văzut, pe margine, ceva scris, măresc și îi spun femeii:

— Doamnă, ăsta expiră pe 27 august.

— Ăhă. Dar ăla de lângă el?

Repet figura, telefonul, poza, citesc:

— Tot 27 august.

— Dar ălălalt de…?

— Bre, mamaie, nu vezi că sunt toate în același carton? Tot pe 27.

— Ăhă. Dar pe rândul ăla din spate?

— Care rând?

— Ăla din spatele ăluia de unde luași.

Oftez, bag mâna mai în spate, unde mi-a zis baba, iau alt pahar, mă uit:

— Cucoană, și ăsta tot pe 27 august.

În timp ce eu mă agitam să pozez borcanele alea, femeia își băga și ea labele ba în față, ba mai în spate.

— Dar ăsta?

Îmi venea să uit diferența de vârstă și să-i zic vreo două de „dulce”.

— Hai, mă, mamă, că nu ți-am cerut luna de pe cer.

Mă uit mai într-o doară și văd și fără să mai fac poză: 15 august.

Bă, baba avea dreptate. Erau unele care expirau pe 27 și cel puțin unul care mai avea vreo câteva zile valabilitate.

Îi zic femeii ce am constatat și îi întind un borcan din ăla „bun”, cu 27.

O văd cum lasă jos ce îi dădusem eu, îl ia pe ăla cu 15, își bagă ditamai unghia să rupă capacul ăla de hârtie, miroase, dă din cap și îl pune în coș.

— Bre, vezi că l-ai luat pe ăla greșit. Ălălalt are valabilitate mai mare.

— Bă, băiatule, vezi-ți de treabă. Iau ce vreau eu.

— Păi explică-mi și mie, să nu mor prost. De ce ăla mai vechi și nu ăla mai proaspăt?

Mă uitam la babă exact cum se uită o broască la o navă spațială. Al dracu să fiu dacă înțelegeam logica cu maturatul, „îngrășarea” smântânii la raft și alelalte bazaconii.