Nu mai vând bilete la teatru
Să fiu sincer, m-am cam săturat să zâmbesc că așa trebuie, să fiu amabil că așa e frumos și să tac când îmi vine să urlu.
Când vrei să fii „de gașcă”, îl încurajezi pe prost să fie și mai prost, pe nesimțit să-ți mai tragă o flegmă și pe hoț să te mai fure o dată.
O fi adevărat că prinzi mai multe muște cu o lingură de miere decât cu un borcan de oțet, dar nu am nevoie de muște. Nu vând nimic, nu am nevoie de mai mulți oameni în jurul meu decât am acum și nu vreau să câștig vreun concurs de popularitate.
Decât să-mi zică lumea „săracu’”, mai bine să spună „e al dracu’”.
Înainte vreme, pe la 11-12 mi se termina bateria de la telefon de la atâta vorbit. Acum vreau doar să mă aud cu cele câteva persoane care contează pentru mine și pe care le pot număra pe degetele de la o mână. Să nu exagerez, poate or fi vreo duzină, maxim două.
Lumea n-a început cu mine. Nici nu se termină când m-oi duce unde m-oi duce — oricât de mult mi-ar plăcea să cred altceva.
E plin cimitirul de oameni de neînlocuit. Oameni care au avut cândva impresia că fără ei se oprește lumea.
Locul celor de neînlocuit
Când erai adolescent și te-ai amorezat prima dată, ai avut impresia că tu ai descoperit dragostea. Nimeni nu mai trăise așa ceva! Restul avuseseră impresia că iubesc, dar numai tu știai ce-i aia.
La prima despărțire erai convins că sufletul tău inventase durerea. Ceilalți sufereau așa, la mișto.
Pe la tinerețe, ți-ai pus pirostriile pe căpățână. Nimeni nu avea nevastă ca a ta.
Copiii tăi erau cei mai buni. Mă-ta era cea mai tare mamă. Amanta îți spunea că ești „ăl mai tare”, iar nevastă-ta te privea ca pe un zeu.
La muncă, nimeni nu era ca tine. Ce prost a fost Musk că nu-și dădea seama ce talent zăcea în tărtăcuța ta. Doar el a avut de pierdut.
Roiau „prietenii” în jurul tău ca șobolanii pe lângă roata de cașcaval, iar rubedeniile te priveau ca pe întâiul întemeietor al neamului.
Apoi… țaca-paca, o durere de cap, pastile, spital și… adio și n-am cuvinte! Cum ți-a spus la căpătâi și popa: „Din pământ ai venit, în pământ te întorci.”
Azi nevastă-ta ți-a făcut de un an. A venit la biserică cu ăla cu care trăiește acum. Amanta are alt amant, iar copiii sunt bine-mersi la casa lor. Au vrut să vină și ei la pomenire, dar au avut niște treabă.
Cam așa stă treaba cu milioanele de Vasile, Ion, Gheorghe sau cum i-o mai chema.
Poze
Tâmpeniile astea mi-au venit în cap în timp ce căutam prin albumele din casa în care a trăit mama și unde am copilărit.
Într-o poză alb-negru, mama are vreo douăzeci de ani și este alături de o femeie pe care n-o recunosc. Am întors-o pe spate — nimeni n-a scris nimic. Cine o fi fost?
Dacă s-ar fi uitat tataie la ele, i-ar fi recunoscut pe unii dintre oamenii din acele poze, tata pe alții, eu pe ăștia „mai noi”, iar când se va uita fiu-meu, aproape toți cei din fotografii i se vor părea necunoscuți.
Mă beleam la poze și cele pe care le mai recunoșteam aveau în spate vreo amintire. Mai bună sau mai rea. Mai clară sau mai uitată.
Trei sferturi din ăia de acolo nu mai sunt. Sunt oale și surcele, unii de mult, alții foarte de curând.
Într-o poză de la o nuntă, cineva a rupt un chip din mijlocul rândului. A rămas un gol ciudat, cu o bucată de umăr de haină pe margine. Nu mai știu cine a rupt, nici pe cine.
Oameni ai trecutului, cu care mă mai cert sau mă mai alint în cap. Mai bine stau de vorbă cu ei în minte decât să-mi pierd timpul cu vreunul din prezent căruia nu-i pasă de mine și nici mie de el.
Atât de puțini oameni mai încap astăzi în pozele pe care sufletul meu le face… În schimb, telefonul mi-e plin de fotografii aiurea-n târg.
Fac poze la greu ca să nu stau ca prostu’ și să mă fac că-mi pasă de ce nu-mi pasă. E mai simplu.
Lumânarea
Și dacă tot am bătut câmpii cu trecutul și prezentul, mă trezesc că mă duc și eu, ca orice creștin, mai mult în acte decât în credință, să aprind o lumânare în chestiile alea de lângă biserici, cu „viii” și „morții”.
Aprind lumânări la cele două „rubrici” de când eram copil. Că așa făcea mamaia, și mama, și toți oamenii care calcă pe acolo. N-am văzut în viața mea vreo babă să aprindă cincizeci de lumânări, așa că bănuiesc că fiecare are propria „metodă” să-i împace pe toți. Eu o am pe a mea.
Nu mai știu ce-mi trecea prin cap în copilărie, dar acum lucrurile stau cam așa: cumpăr de cât am schimbat, uneori cinci, alteori zece.
Să zicem că am luat cinci lumânări. Mă duc întâi la vii. Prima aprinsă este pentru cine îmi e cel mai drag. A doua e la pachet, pentru cei câțiva din familie la care țin și care cred că și ei țin la mine. A treia, pentru cei câțiva oameni pe care îi pot numi prieteni și apropiați.
Fac trei cruci. Zic ceva acolo, în cap, de sănătatea lor și… îmi doresc pentru toți liniște și pace.
Apoi mă duc la „morți”. Aici fac două „pachete de gânduri”: unul pentru părinți, bunici, alți câțiva din familie și pentru cei doi căței pe care i-am crescut și care mi-au fost ca niște copii. Celălalt e pentru oameni pe care i-am cunoscut și care mi-au lăsat amintiri plăcute.
Îmi aduc aminte de toți, pe rând, în minte. Apoi mai fac trei cruci și mă rog pentru odihna lor.
Dacă iau zece lumânări, mai „sparg” pachetele pe categorii: „bunici”, „părinți” etc.
Că te uiți la o poză învechită, alb-negru, la un chip aproape șters, că aprinzi o lumânare pentru cele două categorii, cei de pe pământ și cei din el (încă n-am din ăia făcuți cenușă și împrăștiați prin cine știe ce mare sau ocean) — cam asta e, cred, logica: să nu-i uiți pe ăia care s-au dus și să-ți amintești de ăia care încă-s, cu adevărat, lângă tine.
Descoperă mai multe la Doar cuvinte...
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
