Nevasta, antioxidantul și brancardierul de la morgă

E frumos să mergi la nunți. Mai puțin că trebuie să dai o poală de bani, mai puțin meniurile alea moderniste de te saturi de chifle și mai puțin muzica de îți sparge timpanul. În rest, totul e perfect.

La una dintre nunțile la care am fost, nici n-am intrat bine în local și am văzut-o pe nevastă-mea încremenind. Culmea era că nu doar ea stătea acolo, în ușă, cu gura căscată. Ci și alte vreo câteva dudui, mai tinere sau mai coapte.

Inițial am crezut că or fi văzut mireasa îmbrăcată în negru cu picățele roșii sau pe ginere echipat în pinguin.

— Ce-ai, dragă, ți s-a rupt vreun toc sau ți-ai agățat rochia?

— Mă, tati, tu vezi ce frumos e ăla?

Mă uit mai bine și văd, la câțiva pași mai în față, chiar în dreptul unei boxe, un tip care vorbea cu nenea de punea muzica.

În jurul lui, cam toată populația feminină care ajunsese până în acel moment își făcea de lucru. Una se prefăcea că se rujează și îl fixase ca o șerpoaică. Alta cică își făcea selfie-uri și îi trăgea poze din toate pozițiile. Alta se benocla cu ochii sclipicioși și probabil se și închipuia cu ăla în fața altarului, legându-l apoi de calorifer vreo 30 de ani, ca nu cumva să fugă, și făcându-i o duzină de puradei. Nu cred că era vreo excepție în toată sala.

Bărbații, în schimb, își vedeau de treaba lor și se uitau după ospătari.

Nu sunt un mare cunoscător al nurilor unui individ. Dar mie, sincer, nu mi s-a părut nici mai simpatic, nici mai bocciu decât o grămadă de inși pe care îi tot vezi pe la televizor.

Ne-am pus la locul nostru și am nimerit exact cu ăsta la masă.

Era nevastă-mea în al nouălea cer. Parcă ziceai că a câștigat titlul de Miss la balul liceului.

Lângă noi mai era o familie de vreo 75–80 de ani, bunicii mirelui, alta cam de vreo 60, o mătușă cu bărbatu-su, ăla cu o tipă și noi.

— Vezi ce dinți are aia?

— Care, mă?

— Aia care e cu tipul.

Nici nu apuc bine să răspund:

— Și uită-te și la mâinile ei.

Era a mea parcă în transă. Mă uit, ce dracu’ să fac!

O femeie drăguță, cu dinți normali și cu mâini normale.

— Mă, stai naibii liniștită și lasă oamenii în pace. Ce-au dinții și mâinile femeii?

— Păi sunt încălecați și galbeni. Iar aia are verighetă și tipul nu.

Până să deschid gura, începe baba din stânga mea să povestească ceva de reumatism, despre Amara, ce bine era odată și cât de „despuiete sunt fetele astea”.

Muzica bubuia, mă cam săturasem de nostalgia bătrânei, nevastă-mea se tot aranja, iar la masa noastră se perindau o grămadă de madame, cică să salute invitații. Pe dracu’. Mirosea atât de tare a parfum, de ziceai că eram la un testing în Sephora.

Nici nu m-am ridicat bine de pe scaun, că s-a așezat imediat una. Baba a preluat-o din zbor cu poveștile ei și am ieșit la o țigară.

Afară, în jurul a două mese, erau în picioare, într-o parte bărbații și, în cealaltă, femeile.

— Bă, nici Messi nu mai e ce-a fost. Păi, dacă juca cu noi, prin ’90, era Hagi…

Dincolo:

— Tu îl știi? O fi rudă cu mireasa sau cu Georgică? N-am mai văzut unul ca ăsta din facultate. Ăsta e „antioxidant” adevărat. Nelule, mai lasă dracu’ paharul ăla, că de când am venit numai asta faci.

Nelu, puțin roșu în obraji, mai își dădea și el cu părerea despre Iordănescu și Gică Popescu. Îl durea pe ăsta undeva de căldurile în care intrase nevastă-sa.

Nu trec cinci minute și iese afară „antioxidantul”. Tipii își continuă liniștiți poveștile fotbalistice, în schimb, în „doamne” parcă intrase o armată de draci. Își sugeau burțile de mai aveau puțin să le plesnească coloana, își aranjau coafurile, își umezeau buzele cu limba…

Își aprinde și ăla o țigară, se plimbă puțin prin fața localului și mă trezesc că intră în vorbă cu mine.

— Shit muzica. I-am dat lu’ ăla să bage pe Tzancă și nu vrea nașu’. Niște muiști.

M-am uitat mai atent la individ. O cămașă neagră, cu niște chestii faine pe ea, o pereche de pantaloni bufanți, cu niște lanțuri și petice, niște adidași botocănoși, ceva alb cu negru. La o mână, un ditamai ceasul și, la cealaltă, un fel de brățară.

Îi răspund și eu:

— Poate vor ceva mai cunoscut de toată lumea, că sunt și o grămadă de bătrâni.

— Da, boss! E o grămadă de babalâci prin zonă. Ăștia trebuie îngropați, nu să stea pe capul nostru.

Își termină țigara și mai ia o gură din pahar. Bărbații de lângă noi trecuseră de la fotbal la prețurile mari din magazine. Ascultă ce ascultă și dă din el:

— Păi dacă nu-i duce mintea. De ce nu tipăresc boii ăia mai mulți bani? Și așa o să aibă tot neamul parale să-și ia orice. Dar țin doar pentru ei imprimantele alea de bani.

Oamenii se uită la el mai cu milă, mai cu silă, unul îi răspunde în treacăt „mda” și continuă să vorbească de ale lor.

O tipă, mai cu tupeu, din grupul celălalt, vine spre noi, mă dă discret la o parte și, cu un rânjet de ziceai că a descoperit formula găurii negre, îi spune „frumușelului”:

— Dar chiar te pricepi la chestii financiare. Eu sunt Luiza. Lucrez la audit și îmi dau seama când un om știe ce spune.

— Mă bucur că măcar și-a dat cineva seama că totu’ e conspirațion.

— Ești economist?

— Nu, dar mă pricep. Mă intitulez Luigi și sunt antrenor personal de fitness.

Erau celelalte cucoane cu urechile belite. Când au auzit de jobul antioxidantului, au venit ca roiul în jurul lui.

— Faci și yoga? Dar Pilates? Vii și la domiciliu? Ești căsătorit?

— Nu, bre. Aia de la masă e o clientă. Mi-a dat 500 de parai să vin cu ea la nunta unui văr tâmpit. Fac de toate, dar am programul cam full.

Și continuă, de parcă găsise răspunsul crizei:

— Da, vă zic eu, că dacă ar tipări ăștia bani ca lumea, n-ar mai fi sărăcie la populație.

Nici alea nu se lăsau:

— Masaj faci?

— Nu știu d-astea.

— Dar pot să te învăț. Uite, îți las numărul meu de telefon. Mă poți suna la orice oră, că bărbatu-meu e mai mult plecat.

Fiecare cucoană se înghesuia să-și lase datele personale, de ziceai că sunt la Evidența Populației.

Tipul își nota cu sârg în telefon:

— Maria și mai cum? Că mai am o grămadă de Marii.

— Maria Popescu, dar poți să-mi spui Ely.

— Stai să trec: „Maria țâțe mari nuntă văr”.

— Vai, obrăznicuțule. 😍

— Luiza audit. Mai am una așa. Pe tine te pun „Luiza nuntă văr ceas Gucci”.

Era coadă în toată regula. Uitaseră, parcă trăsnite, că, la câțiva pași, soții lor vorbeau de ale lor. Îl durea pe Nelu în pix că nevastă-sa era trecută „Flory cu părul roșu și cur mare nuntă văr” în telefonul ăluia. Își bea omul liniștit paharul de vin.

O văd și pe nevastă-mea că apare și cere și ea o țigară:

— Tati, hai la masă, că a venit aperitivul. Dar ce face frumosul cu alea lângă el?

— Mă, tipul e brancardier la morgă și le explică cum se face o îmbălsămare. Nu vrei tu să auzi d-astea. Hai la masă.