Prima măsea, primul măcel

Prin liceu m-a apucat o durere de măsea de simțeam că-mi crapă capul. Nu era durerea aia care te mai apucă, îți mai trece, ci durerea aia de simțeai că, dacă nu mori atunci, o să trăiești o sută de ani doar ca să regreți că n-ai murit.

O noapte întreagă n-am dormit și-mi venea să mă dau cu capul de toți pereții. Dimineața a venit ca o izbăvire și m-am dus glonț la cabinetul medical al școlii. Era 6, 6 și ceva, dar eram proptit în ușa infirmeriei cu o față atât de chinuită, încât nici câinele care se aciuase prin preajmă nu m-a mai lătrat.

Programul începea de la 8, așa că, fără să mă clintesc de acolo, am început să citesc toate afișele puse pe pereți. Citeam încet, cuvânt cu cuvânt; măseaua mă înnebunea, iar citeam, iar măseaua… S-a făcut 8; mă uitam pe aleea aia după doctor mai abitir decât se uită un sugar după țâța mamei. S-a făcut 8 și jumătate, 9: nimic. Mă dureau ochii de atâta uitătură!

Pe la 10 și un pic apare și doctorul. Spumegam de durere și de nervi, prin minte îmi treceau o grămadă de blesteme și sudalme, însă, văzându-l cum se apropia încet și zâmbitor spre cabinet, m-am liniștit instantaneu. Era prima dată când îl vedeam; și asta nu pentru că nu mă mai duruse și altădată măseaua, ci doar pentru că până atunci mă îndopasem cu Algocalmin și aspirine de rămăseseră fără stoc.

Părea un tip cumsecade: tânăr, cred că nu avea mai mult de 23-24 de ani, cu o față de om de treabă. Nu aducea nici pe departe cu figurile alea pe care le mai văzusem în filmele cu naziști care scoteau dinții partizanilor ca să le afle secretele (scenele alea încă îmi mai bântuiau coșmarurile și erau unul dintre principalele motive pentru care nu eram clientul dentiștilor). Așa că, deși așteptasem mai bine de 4 ore pe domnul doctor, i-am ieșit în cale zâmbitor, cum iese dulăul la unul care îi aruncă un os.

„Vă doare ceva?” mi se adresă omul cu „dumneavoastră”, chiar părea un gentleman.
„Așa, puțin, o măsea”, îi zic eu (ce dracu’ să-i mai zic, că turbam de durere, când el era așa de senin?).

M-a invitat în cabinet, l-am urmat docil, m-a pus pe scaun și a ieșit afară, probabil să se schimbe. Stăteam pe scaunul ăla atât de resemnat cum stă boul când vine ăla cu barosul la abator. Parcă nu mai durea atât de tare. Atârnam pe scaun, cu capul aplecat pe spate, și mă uitam la găurile din tavan și la finisajele prost făcute.

Intră domnul doctor înapoi și nu mai era singur; cu el mai era una la fel de tinerică, îmbrăcată și ea în halat alb. Vorbeau, glumeau… ce să mai, o atmosferă relaxantă pentru pacient, adică pentru mine. Ea s-a așezat pe scaun, el stătea pe colțul mesei, eu stăteam cuminte pe scaunul meu. După un timp, mă observă doctorul, își aduce aminte de menirea lui, deschide un dulap, scoate o cutie metalică, din ea o seringă, taie o fiolă, umple seringa și, tot vorbind cu aia, vine către mine.

Ca să nu le deranjez discuția, îi fac semn că mă doare măseaua din dreapta sus, deschid gura și-mi face doctorul anestezicul. Pe vremea aia erau niște ace imense, nu ca acum; m-a durut când m-a înțepat ca dracu’, dar n-am zis nimic, să nu stric frumusețea de scenă. Fără să mă bage în seamă, s-a întors la duduia aia. Mie a început să mi se amorțească încet-încet partea din dreapta sus, cu măseaua cu pricina.

Timpul trecea. Am tușit ușor, ca să-mi fac simțită prezența, am mai tușit o dată… Își aduce ăla aminte, scoate din dulap un ditamai cleștele și vine către mine. Am deschis gura și, în timp ce nu înceta, al naibii, să vorbească cu aia, îmi apucă măseaua cu cleștele și trage.

Cred că urletul meu s-a auzit din capătul celălalt al orașului! Cretinul dracului a nimerit partea, dreapta, dar nu și etajul: în loc să-mi tragă măseaua de sus, mi-a tras de una simetrică, dar de jos. Cred că și-a dat seama ce idioțenie făcuse, mai ales când m-a văzut sărind de pe scaun și topăind de durere mai rău ca un indian în jurul focului. La durerea aia, uitasem complet de măseaua cealaltă.

Când m-am mai liniștit, după vreo jumătate de oră, ne uitam unul la altul cum se uitau nemții la francezi în Primul Război Mondial. Tot eu eram de vină, că cică nu-i spusesem clar care măsea mă durea și că așa pacient dificil nu mai avusese niciodată. Mă îndoiesc că ăla mai avusese vreun pacient vreodată; cred că eu i-am dezvirginat profesia medicală.

Mă uitam tâmpit la el și nu știam ce să fac: să-i dau cu un scaun în cap (dar pe singurul scaun disponibil stătea asistenta) sau să-i bag seringa aia pe gât. Am ales varianta a treia, realizând că încă măseaua de sus era tot acolo și mai aveam și una jos care se mișca după ce tâmpitul trăsese de ea.

M-am pus la loc pe scaun. A scos, nu una, ci trei fiole de anestezic, mi-a mai făcut una sus și două jos și, în cele din urmă, mi-a scos și pe aia stricată, și pe cealaltă pe care o stricase el.

Am plecat pe la 12 din cabinet, țintuindu-l cu o privire de-ar fi făcut gelos un dresor de lei, și dus am fost. Două zile mi-a stat amorțită gura de nu puteam mânca nimic.

După șapte ani, viața s-a ținut de glume

După vreo 7 ani de la această experiență, o cunosc, în tren, pe cea care avea să-mi fie viitoare soție. Era în anul 4 la stomatologie! Când am auzit, am avut un atac de panică: instinctiv, în cap, îmi veneau traumele trecutului, oroarea față de profesia asta, dar și un licăr de speranță pentru viitor, dacă, Doamne ferește, avea să mă mai doară vreun dinte. În capul meu, gândurile făceau ședință și dezbăteau profunda dilemă: are rost sau nu să continui idila cu domnișoara pe care abia o văzusem?! Fata drăguță, simpatică, glumeață a reușit să atârne balanța în partea pro a tâmpeniilor din capul meu, așa că s-a înfiripat o relație firească și frumoasă.

Seminarul care aproape m-a băgat în pământ

Pe la sfârșitul anului de studii, m-am dus s-o iau după un seminar pe care îl avea la facultatea ei, să mergem să mâncăm. Era pe seară, frig afară, așa că am intrat înăuntrul clădirii; nu era unul, ci o grămadă de scaune stomatologice, așa cum ar trebui să fie într-un astfel de institut. Treceam pe lângă fiecare, uși deschise, pacienți pe scaune, sufletul îmi tremura, gura mi se încleșta, iar fiecare bâzâit de aparat din ăla parcă îmi penetra creierul.

Am ajuns, cu chiu, cu vai, în locul unde studenții din anul viitoarei mele neveste aproape terminaseră ora. Mă vede domnița mea, mă cheamă înăuntru și îmi face cunoștință cu colegii ei, inclusiv cu doamna profesoară sau ce dracu’ o mai fi fost. Toată lumea amabilă, profesoara le spunea una, alta, până când: „Dar dacă tot a venit cavalerul aici, hai să vă arăt o chestie!”

Când m-a invitat pe scaun, mi-a picat cerul în cap; picioarele refuzau să se mai miște, corpul devenise rigid, iar fața cred că era cadavrică. Mintea îmi emitea semnale de alarmă mai rău decât făcuseră nefericiții ăia de pe Titanic, iar urechile îmi vâjâiau ca un radar atacat de avioane. Ca prin vis, auzeam ce tot spuneau maimuțoii ăia care mă îmbiau, mai în glumă, mai în serios, să poftesc pe scaun.

Cred că, de rușine, ca să par probabil bărbat și să nu mă fac de râs, m-am pus! Le vedeam chipurile aplecate către fața mea, erau 12 sau 13, și cred că am simțit în acele clipe exact ce a simțit amărâtul ăla de partizan în filmele de groază ale copilăriei mele. Și acum, scriind asta, mi se ridică părul pe brațe când îmi aduc aminte!

Nu mai țin exact minte cum se numea ce mi-a făcut diavolul ăla de femeie, chiuretaj sau ceva de genul, ca să arate studenților ei procedura (de ce dracului n-o fi făcut-o pe vreunul dintre ei nici în ziua de astăzi nu-mi dau seama). Ce îmi mai aduc aminte, în starea aia de șoc în care eram, este o chestie ascuțită la cap ca un cuțit, cu care mă răcăia pe partea goală din gură, unde îmi scosese ălălalt măcelar dintele bun. Habar nu am cât a durat (asta măcar a nimerit-o cu anestezia), mă durea fiecare fibră din corp, iar fărâma de personalitate care încă mai rămăsese trează în mine îmi bătea obrazul. Am plecat de acolo cu muianul umflat, tot în partea dreaptă, și bozgorodind, cât să mă audă și aia, de rahatul lor de profesie.

Pericolul din casă

Poate pare greu de crezut, dar am rămas, în continuare, cu domnișoara și nici peste un an ne-am căsătorit. Culmea e că și acum, când mă duc la cabinet s-o iau acasă și văd scaunul și zumzăitul ăla, îmi aduc aminte de pățaniile trecutului. Măcar, când mă mai doare câte ceva și mă pun pe scaunul ei, știe că o aștept seara acasă, așa că e extrem de grijulie. Dacă stau bine să mă gândesc, din toate întâmplările astea eu n-am rămas doar fără două măsele, ci și cu pericolul în casă: o nevastă stomatolog. 🦷