Ca să pot să dorm

Zilele trecute am fost să facem cele lumești pentru pomenirea de trei săptămâni a mamei.

Habar n-aveam și nici acum nu sunt sigur că am înțeles ce e ăla „cap” și de ce trebuie neapărat nouă până la un an. Știu doar că e ceva cu colaci.

Diferența dintre parastas și pomenire? Pomelnic sau prescură? Trebuie sticluță cu ulei? Alta cu vin? Și vinul de care: alb sau roșu? De unde se cumpără tămâia? E cu „dezlegare” la pachetele ce se împart? Când începe și când se termină postul? Întrebări care în capul meu nici măcar nu existau, darămite să mai aibă și răspuns.

Cât a trăit mama s-a ocupat ea de toate astea. Dacă veneam pe la ea, doar căram sacoșele în mașină, mă duceam unde îmi spunea și cam asta era tot.

Apoi, ca bărbat, singurele lucruri pe care le știam când mergeam la astfel de „evenimente” erau că trebuie să mă îmbrac în negru, că nu se aduc cadouri și că nu e potrivit să hăhăi ca prostul.

Nu am citit și nu am în vedere să studiez Biblia sau să aflu unde scrie despre tradițiile astea. Dacă o scrie pe undeva.

Colive peste colive, sute de colaci, sticluțe cu vin sau cu ulei, tămâiat, pachete, farfurii, haine de împărțit și toate celelalte.

Mi se păreau aiurea.

Unele fără rost.

Altele făcute doar pentru că „așa se face”.

Nu sunt mai bisericos astăzi decât eram acum o lună. Sunt la fel de rupt de realitatea asta.

Dar există un mare „dar”, pe care doar cei care au trecut prin anumite momente îl cunosc.

Ai un părinte la ATI și îți spune, cu voce scăzută, medicul de gardă că ar fi bine să aduci un preot la patul de spital pentru slujba de iertare a păcatelor. Știi ce e aia? Nu. Aduci un popă? Hai să-l văd pe ăla care nu o face! Poate or fi, eu nu am stat pe gânduri și am alergat la capela din spital, iar în zece minute eram cu părintele la mama.

Faci pe interesantul, pe agnosticul și pe șmecherul probabil jumătate din viața ta. În cel mai fericit caz nu te interesează fenomenul sau mai există și posibilitatea să faci mișto de ăia pe care îi vezi toată ziua cărând coșuri cu colive prin biserici.

Îți zici: „Morții cu morții, viii cu viii.” Și în niciun caz nu te vezi făcând același lucru.

Există însă ceva ce îți schimbă perspectiva. Un cui, un ciocan, un zgomot pe care nu o să-l uiți toată viața și o groapă care se astupă.

După ce se usucă lacrimile, în mintea și în sufletul tău se produce o schimbare.

Trebuie făcute și pentru ea aceleași tradiții pe care, sărmana, le făcuse pentru tata, pentru mamaia și pentru tataie?

Da sau nu?

Păi… da, că doar e mama.

Are cine să le facă? Păi… nu prea mai e nimeni, doar tu.

Deci tu trebuie să le faci.

Începi să întrebi în stânga și în dreapta. Te mai uiți și pe ChatGPT. Ai capul plin de „informații” care mai de care mai întortocheate. Fiecare babă își dă cu părerea, sunt mii de păreri contradictorii pe internet, dar reții că e musai să fie la trei săptămâni, la 40 de zile, la trei luni și așa mai departe, până la șapte ani.

Te poate ajuta o firmă de profil cu pachete, colive și altele. Dar nu vine firma să-ți pună lumânările, colacii și farfuriile pe masa din biserică și nici la mormânt să țină de colivă când cântă popa „Veșnica pomenire”.

Nu ai nici cea mai mică treabă cu a înțelege conceptul clerical a ceea ce urmează să faci.

Așa e tradiția. Așa a făcut și mama. Și mamaia. Și sutele, miile de oameni pe care îi vezi sâmbăta și duminica prin biserici și cimitire. Tineri și bătrâni, femei și bărbați. Nu am în cercul meu de cunoștințe pe cineva care să nu fi făcut asta.

Am ajuns la concluzia că nu e o condiție necesară să înțelegi, în sfârșit, logica tradițiilor.

Or fi bune sau rele? Nu contează! O să le fac pe toate.

Și nu o fac de gura lumii, pentru că, sincer, mă lasă rece părerea altora.

O fac de gura conștiinței mele.

Pentru că așa consider eu.

Se duce mâncarea împărțită pe lumea cealaltă?

Nu știu.

Se îmbracă mama, dincolo, cu hainele împărțite la 40 de zile sau la un an?

Habar n-am.

Nu intru în polemică cu nimeni.

Îi cred și pe cei care spun că da, și pe cei care spun că nu.

Dar nici nu mă interesează prea mult părerile lor.

Eu trebuie și o să fac asta.

Pentru că, dacă sar vreun obicei din ăla, oricât de tâmpit mi s-ar părea, mă simt ca dracu’.

A zis cineva că trebuie o sticluță cu ulei?

Nu înțeleg logica, dar e în coș.

A zis altcineva că trebuie prescură?

Nu știu exact ce e aia, dar comand imediat.

Trebuie nouă farfurii la restaurant, care să fie date oamenilor veniți la pomană?

Dacă trebuie, trebuie.

O să vină parastasul sau pomenirea aia mare, de 40 de zile.

Pică în post.

Nu avem voie decât cu fasole, sarmale de post, șnițele din alea de soia și ciorbă de legume.

Din alea facem.

Nu mai caut explicații.

Nu mai cer demonstrații.

Nu mai întreb ce sens are.

Punem pe masă ce trebuie, împărțim ce trebuie, aprindem ce trebuie și spunem numele ei acolo unde ni se spune că trebuie spus.

Apoi mă urc în mașină și plec acasă cu conștiința împăcată.

Nu pentru că am înțeles tot.

Nu pentru că sunt sigur că toate lucrurile astea ajung undeva.

Nu pentru că m-am transformat peste noapte într-un habotnic.

Ci pentru că sufletul îmi spune că trebuie să le fac.

Și le fac.

Ca să pot să dorm.

Dacă ți-a plăcut, citește și…

Doar cuvinte… Doar cuvinte… fără cuvinte Sunt momente în care cuvintele nu mai pot spune nimic. Citește articolul →